În România - este un lucru ştiut, de-acum, de mai toată lumea - avem ori nu avem spectacole, dar avem, din plin, festivaluri de teatru. Mai cu seamă primăvara şi toamna, "manifestările" se înghesuie strîns, astfel încît unui ipotetic spectator pasionat i-ar fi imposibil să participe - nu la toate, măcar la cîteva. De fapt, un asemenea spectator maniac nu există. În afară, bineînţeles, de criticul de teatru, a cărui treabă este, tocmai, să vadă cît mai multe spectacole. Lucru, în condiţiile date, cu neputinţă de realizat. Festivalurile nu se fac însă pentru critici, sună un slogan mai nou, ci pentru oraş, pentru dragul nostru public şi, cîteodată, pentru dragii noştri artişti. Asta, desigur, în teorie. Teoretic, festivalurile se fac pentru ca oamenii dintr-un anumit oraş să aibă posibilitatea de a compara "prestaţia" teatrului din localitate (cînd în localitate există teatru) cu aceea a unor instituţii similare din alte oraşe; în primul rînd, cu a scenelor din Capitală, care, nu-i aşa?, dau tonul: aici se joacă piesele cele mai noi, aici lucrează regizorii cei mai interesanţi, aici "activează" actorii cei mai talentaţi (plus un număr crescînd de absolvenţi care, nevrînd să plece în provincie, împuşcă francul prin Bucureşti, mai la Radio, mai la o reclamă, mai la vreun "show" tv). Realitatea constatată la faţa locului arată că dacă, într-adevăr, la reprezentaţiile bucureştene sala se umple pînă la refuz (în sensul literal al expresiei), la spectacolele sosite din alte oraşe frecvenţa e în general modestă; mai salvează situaţia, in extremis, elevii aduşi, de voie-de nevoie, "cu clasa" şi care - trebuie şi ei să-şi exprime cumva sentimentele faţă de arta scenică obligatorie - chiţăie şi chirăie, fluieră şi se îmbrîncesc voioşi de îndată ce se sting luminile. Se cheamă că (şi) pentru ei se face festivalul. Dar festivalurile se mai fac şi pentru ca oricine să poată