Am incercat, in ultima vreme, sa schitez niste „profiluri” ale actorilor principali distribuiti de soarta (nu cunosc numele exact al regizorului) in vodevilul alegerilor. Dupa d-l Geoana si d-l Basescu, ma opresc la aspirantul nr. 1 la fotoliul de la Cotroceni.

Si incep cu o marturisire mai „senina”, sper, decat altele, pentru a ma feri de riscul de a fi suspectat ca vad totul in negru. De cand bate drumurile prin tara, speriat de gandul ca nu e suficient de „popular”, il privesc pe d-l Nastase cu un amestec de duiosie si compasiune.

Duiosie, fiindca, pentru mine, d-l Nastase e un ratat. Nu-l pot compara, nici daca as vrea sa fiu sarcastic, cu Nicolae Vacaroiu. Fostul prim-ministru, ajuns acum presedintele Senatului, e o persoana profund mediocra. Nimic nu poate suprima plictiseala iremediabila care te cotropeste cand il auzi.

Destinul d-lui Vacaroiu, intr-o istorie normala, era al unui functionar cu manecute care, dupa orele de serviciu, se duce la bodega sau sa joace o partida de table cu un vecin. Marea sansa a d-lui Vacaroiu a fost „revolutia” (sau ce-o fi fost in decembrie ’89).

Ea l-a scos din anonimat, dintre dosare prafuite, si l-a azvarlit, gratie lui Ion Iliescu, la Palatul Victoria, unde si-a jucat, anost, rolul de prim-ministru. Cu Adrian Nastase, lucrurile stau altfel. D-l Nastase e un personaj cultivat, cu un orizont mai larg.

Daca nu l-ar fi atras si inainte de ’89 sansele de a parveni, ar fi avut, probabil, un destin de burghez respectabil, cu lustru tihnit si voluptati de colectionar. Posedand si o buna pricepere de a intra pe sub pielea celor ce-i puteau favoriza ascensiunea, putea bate la portile „inaltei societati“ bucurestene (cu sau fara ideologie).

Marele ghinion al d-lui Nastase a fost megalomania. Propulsat, intai, ministru de Externe, dupa ce si-a petrecut timpul cu folos in FS