"Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte, nu-i mult de cînd trăia un cavaler, din cei cu lancea în panoplie, scutul străvechi, mîrţoaga pricăjită şi cu ogarul iute de picior."
Andreea Petre a absolvit în 2002 Facultatea de Litere. Predă de aproape trei ani la o şcoală generală din Colentina. "Visul meu din totdeauna a fost să fiu profesoară." Cunoştea situaţia din învăţămînt, salariile, identice respectului pe care un dascăl îl primeşte din partea societăţii (doamna secretară, vs. aia de mate), dar, sub scutul diplomei şi protejată de idilism, după multele examene pe care specializarea de profesor le presupunea în timpul facultăţii, după şi mai multele descurajări primite din toate părţile, "profesor, învăţămînt, muritor de foame", "examenul de titularizare mi-a adus mare fericire." Din primul an şi-a dat seama că morile de vînt sînt cam reale, iar paletele lor lovesc pe bune... iar a fi profesor nu mai înseamnă a fi un modelator de spirit, ci un supravieţuitor de pe o zi pe alta. "Cînd doamna secretară nu are timp, da, facem şi muncă de secretariat. Şi muncă de administrator. Noi strîngem bani de la copii, cumpărăm manuale... sau, după caz, scoatem din buzunar, să cumpărăm un manual, scoatem din buzunar să mai plătim cîteva copii xerox pe care le dăm la clasă... Pentru că altfel nu am avea pe ce lucra... Sîntem şi curieri; anul trecut am făcut comandă pentru nişte caiete de exerciţii, iar secretara îmi vine cu înştiinţarea de la poştă, în vîrf de băţ, să mă duc să ridic coletul. Atunci m-am enervat. Am făcut scandal. Cum se poate, doamna secretară, adică, asta e treaba dvs., iar eu nu mă duc dacă nu-mi decontaţi taxi-ul!... Aşa că m-am dus... M-am cocoşat cu 20 de kilograme, cărţile, prin tramvai", pentru că nici şcoala, dar nici buzunarul ei nu şi-au permis să deconteze taxi-ul... "Despre salariu? ...cică acum s-a mărit, a
