Un fost prizonier de război în Uniunea Sovietică, acuzat de spionaj şi dus la celebra închisoare Liubianka în anii de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, mi-a povestit cum, la un moment dat, printre diversele transferuri de la un departament la altul, de la un anchetator la altul, a fost dus în anticamera unui şef a cărui secretară avea pe birou patru telefoane. Un amănunt care, în vremurile acelea, l-a dus la concluzia că se afla chiar la cabinetul mai marelui peste întregul NKVD... Lavrenty Beria. Fiindcă, pe atunci, numai despre o persoană de asemenea rang îţi puteai închipui că ar putea să aibă nevoie de patru telefoane. Acum, un om activ (să zicem un ziarist), dintr-o ţărişoară europeană oarecare (să zicem România), poate să aibă permanent asupra sa două telefoane mobile, unul de serviciu şi unul personal (mobile care în ultima vreme au semnal chiar şi în tunelul metroului şi probabil că pot să ţîrîie chiar şi-n gaură de şarpe). Personajul nostru mai are, ca orice om, un telefon fix acasă şi unul la serviciu. Şi cu asta să zicem că îl egalează pe Beria. Numai că..., la serviciu mai are un calculator al cărui ecran se împarte în mai multe ferestre. Pe una poate citi ştirile agenţiilor internaţionale care vin neîntrerupt din toate colţurile lumii. Pe alta primeşte mesaje de la colegi sau de la şefi. Pe o a treia citeşte ce s-a mai scris despre un subiect care-l interesează în acel moment. Alte cîteva ferestre deschise sînt puse în standby pe manşeta de jos a ecranului şi pot fi oricînd activate. Pe una sînt ştirile interne, pe alta Google, motorul gata să găsească oricînd pe Internet informaţii despre

orice nume sau termen din lumea largă. O a treia fereastră în standby este e-mail-ul cu ultimele mesaje ale cunoştinţelor şi prietenilor. Cu membrii familiei comunică, eventual instantaneu, pe Messenger care clipeşte la rîndu-i, într-un colţ