Irina Nicolau îmi vorbea, acum zece ani, de o carte de poveşti politic corecte, pe care urma să mi-o împrumute. N-am ajuns s-o citesc, dar mi-am imaginat multe legate de acea carte: de cînd aşteptam ca o autoritate (nu ştiu exact care, un soi de morală colectivă remodelată) să sancţioneze cruzimile din poveşti (aşa cum o făceau, ad-hoc, părinţii mei înainte de culcare) şi să schimbe sfîrşiturile fără speranţă. Probabil că volumul în cauză oferea o complet altă interpretare a poveştilor, legată de nefolosirea unor cuvinte discriminatorii (Făt-Frumos nu mai era, presupun, un "he", ci o "person" etc). Volumele mai noi de poveşti mi-au preluat, însă, dorinţele, afişînd finaluri noi şi mai optimiste, în care marginea slabă reuşeşte, în cele din urmă şi prin propriile-i puteri, să învingă centrul opresor (de pildă, Bunica şi Scufiţa pe Lup, fără ajutorul, gender-părtinitor, al vînătorului). Filmul Shrek 2 , acum pe ecrane (în regia lui Kelly Asbury, cu vocile lui Cameron Diaz, Eddie Murphy, Mike Myers), este o sinteză a poveştilor schimbate şi reinterpretate politic corect, dar şi din perspectiva culturii populare. Dacă una din modalităţile de schimbare a tiparelor clasice este eliminarea elementelor negative şi favorizarea marginii în detrimentul centrului, o alta o reprezintă un soi de luare în rîs nemaliţioasă a canoanelor clasice ale basmului, prin raportare la "grila" contemporană. Canoanele unei epoci, să-i zicem mitologizant-medievale, sînt înlocuite cu cele ale actualei societăţii
de consum. Receptorul mediu e încîntat să poată avea gusturi comune cu Făt-Frumos sau Albă-ca-Zăpada. Cînd Shrek şi Fiona trec prin dreptul reşedinţelor în stil hollywoodian ale Cenuşăresei sau ale lui Rapunzel, din sală se aud rîsete copioase. De asemenea, atunci cînd Pinocchio şi cei trei purceluşi urmăresc, la ştiri, aventurile lui Shrek. Sau cînd Făt-Frumos îl găseşte, în