Emisiune cu H.-R. Patapievici pentru TVR Cultural. La un moment dat, discuţia ajunge la scrisorile pe care le primesc la redacţii şi la ce se întîmplă cu ele. Sînt nevoit să pomenesc din nou despre cimitirul de carton de acasă, în fapt o banală fostă cutie de pantofi (între timp s-au adunat vreo patru!) în care îngrop, săptămînă de săptămînă, o bună parte dintre scrisorile primite de la ascultătorii emisiunii România în direct sau de la telespectatorii 100%. Horia mă priveşte mirat, ştiu, e oarecum neobişnuit să-ţi recunoşti neputinţa. Şi totuşi... Nu sînt curte supremă de justiţie să schimb sentinţe judecătoreşti nedrepte, nu am legături directe cu miniştrii pentru a le înmîna petiţiile avînd ca subiect creşteri de pensii sau cereri de angajare, n-am nici un cont suficient de mare din care să-mi permit să sprijin copii talentaţi, bătrîni aflaţi în nevoie sau mame disperate căutînd ajutoare financiare pentru salvarea pruncilor mult-iubiţi şi bolnavi. Din cînd în cînd public cîte o scrisoare, adeseori chiar în acest colţ de pagină, şi mă conving că solidaritatea umană funcţionează. Dar asta se întîmplă rar. I-am spus-o şi lui Horia Patapievici în emisiune şi, în mod absolut firesc, s-a ajuns la o discuţie scurtă, dar foarte dureroasă despre organizarea compasiunii. De fapt, despre lipsa oricărei organizări cînd vine vorba de compasiune. Am propus atunci un sistem în care zecile sau chiar sutele de ONG-uri existente în spaţiul public românesc să trimită, săptămînal, la marile redacţii, cîte un reprezentant căruia să-i fie înmînate scrisorile primite de la ascultători, cititori sau telespectatori. E vorba de acele scrisori avînd ca subiect cazuri sau suferinţe în faţa cărora jurnaliştii sînt neputincioşi sau nepăsători. N-ar fi un efort prea mare şi, în loc să ajungă la coşul de gunoi ori în cimitire de carton, durerile trimise în plic ar găsi măcar un răspuns de