* Casa de nisip şi ceaţă / The House of Sand and Fog (SUA, 2003), de Vadim Perelman. Bine-aţi venit. Înfruntarea o să înceapă în curînd. Pînă atunci, bucuraţi-vă de preliminarii - aveţi de ce să vă bucuraţi. În colţul din dreapta îl avem pe colonelul Behrani (Ben Kingsley), care a fost cineva în Iran, pe vremea Şahului. În prezent, colonelul trăieşte în California şi a decăzut, deşi nu s-ar zice, judecînd după nunta somptuoasă pe care i-o oferă fiicei sale. Dacă îl priviţi în timp ce dansează cu ea, aproape că puteţi să vedeţi băţul din fundul lui, în care par să se fi concentrat toată puterea şi gloria pe care ayatollahii îşi închipuie că le-au confiscat. Arată magnific. Să fie oare un Don Corleone - cu muşchi în loc de burtă - al diasporei iraniene? Apoi descoperim, cu un şoc, că e muncitor la o şosea. Îl regăsim după programul de lucru, bărbierindu-se, îmbrăcînd un costum bej şi recuperîndu-şi Mercedesul ca să poată merge acasă ca orice om de afaceri. O cunoaştem pe soţia lui (Shoreh Aghdashloo), frumoasă şi distinsă, dar ignorantă şi înfricoşată; are puţine replici (nu prea ştie engleză), dar e o prezenţă atît de vibrantă încît, la sfîrşitul filmului, am putea să-i descriem în detaliu coşmarurile. În fine, ziua colonelului nu s-a terminat: îl aşteaptă cea de-a doua slujbă - vînzător într-un magazin. În acest timp, în colţul din stînga se încălzeşte Kathy, o tînără menajeră interpretată de Jennifer Connelly, de la care unii dintre noi aşteptăm lucruri mari - le aşteptăm de 20 de ani, cîţi au trecut de la debutul ei în A fost odată în America. A fost prea perfectă în filmul acela: nu-i de mirare că eroul - băiatul care se transforma în Robert De Niro - nu trebuia decît să tragă puţin cu ochiul la exerciţiile ei de dans şi să tremure puţin sub ochii ei de vrăjitoare în timp ce ea-i citea din Cîntarea cîntărilor, ca să nu-şi mai revină toată viaţa; şi nu-i de