Se dedică lui Amos Oz, laureatul premiului "Ovidiu" 2004 În toamna lui '92, cînd la Tel Aviv, unde mă găseam, se sărbătorea prima seară a anului 5753, m-a sunat la telefon M.M. (nu Marilyn Monroe...),
femeia de care mă despărţisem la 2 Mai, în noaptea din august '68 cînd sovieticii intrau în Cehoslovacia, tot satul era în întuneric, maşinile treceau pe şosea cu farurile stinse, noi jucam belotă în trei, pe prispă, la o gazorniţă, cu pledurile gazdei pe cap, ca nişte glugi, M.M. îşi făcea valiza în cameră, pleca fiindcă îi ţipasem că nu mai admit să stau lîngă un om care în zece ani nu-mi spusese o vorbă bună despre ceea ce scriu, "fiindcă tot ce scrii sînt prostii!", ţipase şi ea, belotiştii mei, Gămanu şi Costică, o auziseră, ei mă aşteptau să "tai" cărţile de joc pentru ultima noastră partidă pînă debarcau ruşii la Constanţa, eram decişi să jucăm pînă ne vor găsi şi ne vor aresta ca pe ultimii belotişti români, M.M. (nu Michèle Morgan) plecase noaptea, fără un cuvînt, nu am oprit-o, credeam că-i o glumă şi se va întoarce - aiurea! -, după un timp le-am spus: "dacă s-a dus la altul, să rămînă la altul - atu!" şi am tras ultimul atu făcîndu-i praf, eu avînd "o carte splendidă", aşa cum se cuvenea, în asemenea cazuri de amor, ca în ultimul sfert de veac - conform norocului meu nenorocit - să nu mai ştiu de ea, auzisem că plecase în Israel chiar în iarna aceea a lui '68, eu atunci fiind la Viena, într-o excursie care durase 10 zile pentru 8 ore în Prater, la "Café Mozart" şi la catedrala Sfîntului Ştefan unde, ca în fiecare 21 decembrie, m-am rugat pentru Labiş şi de unde ne-am întors cu toţii, silindu-l pe ofiţerul de grăniceri care urcase, la Borş, în autocar să-şi facă semnul crucii atunci cînd, la întrebarea lui: "Cîţi din cîţi?", i s-a răspuns: "Toţi din toţi!". În acea dintîi seară a anului 5753, M.M. (nici Maia Morgenstern) nu s-a mirat că ştiam cu c
