E la modă să cauţi nod în papură Occidentului. E firesc: istoric, sîntem o naţiune care a reuşit fără loc la examenul civilizaţiei apusene. Sîntem cam ca ei, dar sîntem aici. Am visat să plecăm acolo, dar am rămas pe loc. Şi nu e nimic mai răutăcios decît emigrantul rămas acasă la el. Emigrantul nereuşit, ale cărui rădăcini naţionale cariate, dar încă rezistente, îl dor în fiecare zi, ca măselele. Şi pentru care nu există asistenţă medicală şi nici algocalmin. Fac aici o pauză de mea culpa: eu sînt emigrantul ratat de care vorbesc cu o detaşare ipocrită. Cer iertare cititorilor care (aşa cum spunea cineva în caseta de scrisori) s-au plictisit de problemele editorialiştilor şi vor să mai citească şi despre ale lor. Dar nu mă pot opri să mărturisesc: am început să caut în străinătate lucrurile care mă enervează în ţară. Am început să caut în Occident doar detaliile care-mi legitimează eşecul de a-mi părăsi patria. Caut gunoiul (uite că şi ăştia aruncă pe jos...!), caut impoliteţea (ei, da, se pare că zîmbetele false s-au terminat, cel puţin pentru noi esticii...), caut eşecul industrial, delăsarea urbană, caut sărăcia şi nevoile. Nu, nu şi neamul. Românii sînt singurul lucru de care mă feresc în străinătate. Mai ales românii emigraţi şi fericiţi - e prea dureros să-i întîlneşti... Nu numai că sînt foarte atent la lucrurile astea, dar mă mai şi bucură. 100 de kilometri de pădure netăiată nu fac pentru mine cît 10 metri de parcare plină de gunoaie, într-o ţară care ne dă lecţii pe la Consiliul Europei. Iubesc mizeria de la periferiile metropolelor "mai celebre" decît Bucureştiul, grafitti-ul de pe pereţii caselor istorice ale Europei Centrale, drogaţii care se odihnesc prin parcuri, maşinile cu rugina curgînd din ele pe lîngă locuinţele sărăcimii din Paris, Londra sau Berlin. Îmi plac bătrînii îmbrăcaţi cu sacoul şi rochia din anii '70, plimbîndu-se cu tramvaiul l