De la episoadele intrate in istorie ale podurilor de flori din anii '90 şi pînă la clipurile recent intrate în topuri ale băieţilor de la O-Zone (revăzute obligatoriu pe canalele comerciale franţuzeşti sau italiene!), povestea Republicii Moldova s-a construit cu totul fragmentat în imaginarul societăţii româneşti contemporane. Această românitate proximă, atît de afină şi totuşi altfel, nu a ieşit din zodia clişeului: pe de o parte, Republica Moldova este (măcar în parte) străvechea Basarabie trădată, pentru a cărei cauză merită şi trebuie luptat. Din această perspectivă, unirea a fost ratată atunci, la începutul deceniului trecut, eventual în după-amiezile în care bucureştenii contestatari umpleau Piaţa Universităţii sau în dimineţile în care minerii intrau şi ei în oraş, la vînătoare de guverne. Pe de altă parte, Moldova nu (mai) este fosta Basarabie românească, ci un ţinut incert, dinspre care răzbat uşor fermoare la kilogram, elastice şi fierbătoare de cafea, dar spre care răzbate mult mai greu sentimentul (pentru unii depăşit, pentru alţii de viitor) identităţii comune. Există, oricum am pune problema, o Basarabie a învăţătoarelor care-l predau la clasa din Chişinău pe românul Eminescu cu ochii în lacrimi şi o Moldovă a fetelor frumoase şi uşor accesibile ce plîng şi ele, din cînd în cînd, în cîte un jurnal de seară, după ce par a afla, din datele scrise în paşaportul recuperat de la traficanţii albanezi, că sînt minore. Cele două ţări imaginare - acea Basarabie şi acea Moldovă - au în comun cam ce au şi învăţătoarea şi juna. Un nimic din care

clişeul se înfruptă totuşi, într-un dispreţ nici măcar camuflat faţă de realitatea pe care am putea-o înţelege din ziare, dacă le-am citi. Mai este, totodată, o Basarabie a studenţilor vorbitori de româneşte care vin în universităţile noastre, dar şi o Moldovă a aceloraşi - în momentul în care, în anul I, îi sur