Vama Veche (unde altundeva?). O crîşmă cu nume expirat la malul mării. Mese de lemn, mai jegoase chiar decît unii dintre ocupanţii lor. O minoră îmbrăcată cochet în negru face conversaţie unui tip cu figură angelică drapată de plete rare şi spălăcite. Tipa bea votcă. El, bere. Muzica se opreşte pentru o clipă şi se aud valurile mării. Dar clipa cea repede trece şi boxele eliberează în atmosferă primele tobe ale unui şlagăr hard rock care nu mai merită de mult denumirea de hit. Minora pare lovită de trăsnet: membrele ei înţepenesc în zig-zag-uri, iar chipul i se schimonoseşte macabru într-o impenetrabilă rigor mortis. Cîteva clipe trec ca o eternitate pînă cînd Medeea împietrită dă iar semne de viaţă: umărul stîng prinde să se zbată cu o frecvenţă mereu în creştere, pe măsură ce întreg trupul preia mişcarea spasmodică. Minora pare acum în plină criză de epilepsie. Din ochii ei, armaţi asemenea phaser-elor din Startrek, ţîşnesc jeturi de revoltă radioactivă care pustiesc totul în calea lor: sistemul, părinţii, societatea, tabu-urile, conformismul, grupurile de intelectuali de prestigiu, manelele, pe Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii care sînt nişte porci. Tînărul o priveşte fără s-o judece: gîndeşte că, pesemne, nici pe ea n-a iubit-o mama ei. O scenă ca cea cu rockeriţa şi cu hippiotul te face să reflectezi la faptul că modele muzicale ale ultimei jumătăţi de secol au fost obligate să-şi trăiască minoratul în zona underground, s-au trezit apoi cooptate cu drepturi depline în mainstream şi sînt sortite fără excepţie să sfîrşească lamentabil în ridicol. Modele, nu şi oamenii care le urmează. Aceştia pot alege oricînd să se despartă de ele, aşa cum schimbi trenurile în gările-nod feroviar. Genul de călător care uită, însă, să schimbe trenul, sfîrşeşte în acelaşi depou-cimitir cu vagoanele nemodernizate. De cele mai multe ori e vorba de blatişti care ajung să se cunoasc