Bizarelor criterii ce funcţionează la noi pentru a împărţi oamenii politici în "buni" şi "răi" li s-a mai adăugat unul, nu mai puţin surprinzător: criteriul estetic. N-am să merg pînă la a reaminti savante studii ce pun în evidenţă caracterul relativ al canoanelor frumuseţii fizice, mulţumindu-mă să citez această superbă vorbă a lui Proust: "Să lăsăm femeile frumoase bărbaţilor fără imaginaţie". Nu voi insista nici asupra faptului că anumite norme (rezultînd din imaginarul colectiv) îşi au rostul lor cînd e vorba de starurile de cinema şi de vedetele TV. Cînd sînt însă utilizate drept armă electorală, atunci cu siguranţă ceva nu e în ordine. Haideţi să spunem lucrurilor pe nume. Printre găselniţele maşinii de propagandă PSD + PUR se află şi ideea de a exploata un efect de contrast: Năstase e frumos, Băsescu e urît. Ideea nu e nouă şi nu numai în ce-l priveşte pe Traian Băsescu. Imediat după decembrie 1989, criteriul estetic a fost cu insistenţă folosit în cazul lui Corneliu Coposu. Ca un făcut, "urîţii" bîntuiau doar într-o anumită zonă a spectrului politic. Graţie şi inventivităţii lui C.V. Tudor (bărbat politic dar, totodată, poet şi om de aleasă cultură), politicienilor din zona unde se înghesuiau urîţii li s-au scornit porecle ori li s-au găsit corespondenţe pe cît de erudite, pe atît de plastice: unul a fost poreclit "Ţapul", altuia i s-a descoperit o frapantă asemănare cu Frankenstein, un al treilea e asemuit cu un portret de Picasso. Efectul de contrast de care vorbeam mai înainte poate fi obţinut, profesionist, prin mijloace specifice: e suficient să priviţi fotografiile lui Adrian Năstase din ziarul Independent şi din alte publicaţii, la fel de independente; priviţi, de asemenea, cum sînt "lucrate" - din exces de zel - fotografiile lui Băsescu. Polarizarea cîmpului politic românesc e, astfel, cît se poate de netă: pe de o parte - frumoşii: Iliescu, Nă