Acum cîţiva ani o familie de americani a adoptat doi copii de etnie rromă. Printr-un intermediar. Detaliile adopţiei nu îmi sînt clare şi nici nu mi-au fost clarificate. Nici de către cele două mame, nici de către intermediar, cel de la care ştiu povestea şi care, în schimbul promisiunii că articolul nu va trata decît povestea celor două mame şi a copiilor, mi-a mijlocit întîlnirea. Pe mama adoptivă am "cunoscut-o" pe Internet, pe cealaltă, cea adevărată, într-o bucătărie de la periferia bucureşteană. ... Ideea de a-i adopta pe cei doi copii rromi le-a venit, ei şi soţului ei, acum cîţiva ani, atunci cînd mass media bombarda în continuu străinătatea, prezentînd cazurile tragice ale copilăriei în România. Vedeau la televizor, citeau în presă. Îi cutremura mizeria în care se zbat micuţii din orfelinate şi calvarul pe care, mai ales, copiii rromi îl îndură aici, situaţia lor fiind mai gravă. "La ei era vorba nu numai de sărăcie dar şi de discriminare." Aşa s-au hotărît să îi înfieze. ...De sărăcie, îmi spune, din bucătărie, la finele unui culoar îngust şi lung, curăţînd cartofi într-un lighean bucureştean, printre suspine şi larmă de copii şi cîini, invocînd într-una numele Domnului care, bine că a avut grijă să-i toarne puradei unu' după altu', dar nu s-a obosit să-i dea şi mălai, ca să-i crească. Într-o casă joasă şi lungă, cu trei dormitoare, stă cu familia ei. Douăsprezece suflete. În loc să-i trimită şi pe-ăştia la cerşit, a preferat să-i dea. Aici ce şanse aveau, doamnă? Uite-te la ăştilalţii. Cel mare are 28, n-are liceu, n-are slujbă, învîrte nu ştiu ce afaceri, de dimineaţa pînă seara, puşcăria o să-l mănînce. Cel mic are 9. Încă puţin şi-o ia şi el pe urmele lu' frati-su. De educaţia lor, ea nu a avut timp. Cînd fugi toată ziua ca să le pui ceva pe masă, ca să nu-ţi moară de foame, nu mai ai timp de ei. A făcut bine, n-a făcut bine, acuma numa' Dumnezeu