Pentru că - afirmă Karen Armstrong în The Guardian din 9 oct. a.c. - "luna trecută, un raport al Social Issues Research Centre din Oxford a ajuns la concluzia că 70% dintre cei 2000 de bărbaţi chestionaţi găseau acceptabil faptul de a plînge în public." Tot în octombrie, artistul britanic Sam Taylor-Wood va expune o serie de fotografii reprezentînd actori celebri (Paul Newman, Dustin Hoffman, Willem Dafoe) care plîng în faţa aparatului de fotografiat... "Poate că adevărul pe care încearcă să-l transmită expoziţia - continuă Karen Armstrong - este că nu trebuie să ne temem de lacrimile noastre; ele sînt valoroase. Plînsul ne obligă să fim atenţi la o durere pe care nu ne putem permite s-o ignorăm. Invers decît animalele, sîntem dotaţi cu calitatea de a fi conştienţi: chiar dacă ştim că actorii fotografiaţi de Taylor-Wood pentru expoziţia sa Crying Men sînt capabili să plîngă la comandă, fotografiile ar putea deveni iconuri ale suferinţei care uneşte toate fiinţele umane, indiferent de sex, rasă sau clasă. Religiile lumii ne învaţă să luăm propria suferinţă în serios. Nu trebuie s-o negăm, ci trebuie s-o lăsăm să ne educe. Lacrimile ar trebui să ne inspire să privim adînc în noi, recunoscînd lucrurile care ne fac să suferim şi refuzînd, astfel, să provocăm aceeaşi suferinţă celuilalt. Acest program e cuprins în regula de aur: «Ceţie nu-ţi place, altuia nu-i face». A fost predicată de Confucius,

Buddha, de rabini şi de Iisus, şi este învăţătura esenţială a Coranului. Dar ea nu poate funcţiona dacă refuzăm să facem experienţa propriei dureri, pentru că acest lucru ne face insensibili la durerea celorlalţi. La un anumit moment dat, spre sfîrşitul secolului XIX, cam în acelaşi timp în care începuseră să considere sexul problematic, bărbaţii anglo-saxoni au încetat să mai plîngă. A fost o decizie ciudată, cumva arbitrară, ca şi cum ar fi hotărît dintr-odată că