Ministrul Educaţiei a spus la deschiderea anului universitar că profesorii nu trebuie să le ofere studenţilor doar o sumă de cunoştinţe, ci şi exemplul lor personal, să fie adevărate modele de oameni de caracter pentru viitorii absolvenţi. Perfect de acord. Mi-aduc aminte de mai mulţi profesori pe care i-am avut în şcoală. Am avut unul la sport care ne-a făcut pe aproape toţi din clasă să înţelegem de ce trebuie să alergăm pînă nu mai putem. De fapt, ne-a învăţat ce e aceea educaţie fizică. Am avut un profesor cocoşat şi chinuit de tot felul de malformaţii, de care însă nu ne-a dat vreodată prin cap să rîdem. Ne preda o fizică... de ne lăsa cu gura căscată. O profesoară de chimie ne-a impus materia ei cu o exigenţă care atunci ne înspăimînta, dar de care astăzi îmi aduc aminte ca de o teribilă încercare. Chimia am uitat-o, dar modelul de maximă exigenţă, nu. Un profesor de istorie, secretar de partid pe vremea aceea şi foarte "patriot" (bănuiesc în ce partid s-a înscris după revoluţie, dacă o mai fi trăit), ne-a fost, involuntar, un exemplu de cum nu trebuie să învăţăm istoria. Un profesor de matematică de la o clasă paralelă cu a noastră, juca fotbal în pauze şi chiar în timpul orelor, cu toţi chiulangiii. Le dădea chiar şi ţigări. Am observat însă că elevii lui, cu care

juca fotbal, ştiau mult mai multă matematică decît noi, care aveam un profesor "normal". A fost şi un biet profesor care încerca de zor să ne înveţe muzică în timp ce noi rîdeam de el: îi agăţam de poalele hainei hîrtiuţe pe care scriam tot felul de drăcii; frecam sub talpa pantofului cîte un creion cu muchii, aşa încît să-l zăpăcim cu zgomotul şi multe altele. El se făcea că nu observă şi persevera în a ne învăţa diverse cîntece. Într-un an, zbătîndu-se cu un cor de elevi la o repetiţie, înainte de serbare, a făcut infarct şi a murit. Revenind însă la zicerea ministrului şi la profesor