În dezbaterea despre Germania unificată, oraşul Berlin e un caz special; Zidul care despărţea cele două Germanii a produs transformări vizibile şi astăzi. Dacă îi întrebi de o stradă, şi acum mai persistă reflexele de dinainte de 1990 şi foarte mulţi berlinezi îţi indică, amabil, că e în "Est" sau în "Vest". Astfel de indicaţii nu pot decît să încurce un turist derutat care nu ştie că estul şi vestul sînt mai degrabă nişte noţiuni politice decît nişte direcţii spre punctele cardinale. Estul la care se referă berlinezii e, pentru orice străin, nord-estul cardinal. Chiar şi tinerii care nu au trăit într-un oraş despărţit de ziduri au aceleaşi reflexe. Totuşi, unii sociologi (Andreas Kapphan şi Hartmut Hausermann, Berlin: Von der geteilten zur gespalteten Stadt?) spun că această separare a oraşului este depăşită şi că astăzi primează mai degrabă segregarea dintre centru şi periferie decît cea între Est şi Vest. Pe de o parte, această segregare s-a produs ca urmare a unificării, plecînd tocmai de la condiţiile politice de separare între Est şi Vest. Pe de altă parte, această evoluţie se înscrie într-o normalitate, dacă stăm să ne gîndim că majoritatea oraşelor mari din Europa suferă aceleaşi mutaţii. Cum s-a ajuns aici? Cel de-al doilea război mondial a distrus o treime din clădirile Berlinului. Înainte de război, oraşul avea 4,4 milioane de locuitori. După război, mai erau 2,8 milioane, iar populaţia a crescut, în 1946, la 3,2 milioane. Începutul războiului rece a determinat mutarea multor firme din zona de ocupaţie sovietică în zona americană, unde condiţiile de dezvoltare erau mai prielnice. Imediat după asta, Berlin a devenit o scenă a confruntării între Est şi Vest, iar capitalul privat era în continuă ameninţare. Oraşul urma să devină o vitrină a noii democraţii populare: pieţele publice trebuiau să găzduiască demonstraţii şi marşuri şi, pornind de la aceste