A fost odată ca niciodată o ţară care se numea Republica Democrată Germană. Ea era un produs sută la sută politic, printre ai cărei codri de instalaţii industriale, fabrici, uzine şi farmacii se putea întîlni şi un număr mare de statui cu sfinţii Marx şi Engels, într-un fel patronii spirituali ai locurilor. Tare la politică şi mai ales la poliţie politică, redutabilă (măcar în raport cu lagărul) la capitolul economic, această ţară mai avea o ambiţie: să devină o putere mondială în sport, adică să rivalizeze cu Statele Unite şi cu URSS şi să depăşească, în orice caz, ţara vecină - şi ea tot republică, tot germană, dar federală. Şi aşa se face că, dintre cele 16 milioane de locuitori ai ţării (în anii '80), un aparat de selecţie riguros a ales aproape 10 mii de sportivi, însărcinaţi să ţină sus steagul redegist. Iar dintre ei, un comando sportiv de elită (ale cărui evaluări merg de la cîteva sute la cîteva mii de atleţi, tineri bărbaţi şi femei) era menit să-l ridice foarte sus. Drept pentru care, în cuprinsul programelor de antrenament, erau dopaţi. În anii '90, după căderea Zidului şi dispariţia ţării de poveste RDG, între 500 şi 2.000 de foşti sportivi de-ai locului aveau probleme de sănătate asociate drogurilor "sportive": cancer la ficat, boli ale inimii, sterilitate, cancer la sîni sau la testicule, depresii cronice etc. Heidi Krieger era o astfel de sportivă programată să lupte pentru gloria ţării ei*. În 1979, la vîrsta de 14 ani, ea s-a înscris la Şcoala sportivă a copiilor şi tineretului din Berlinul oriental, o instituţie afiliată clubului sportiv Dynamo, la rîndul său patronat de STASI. La capătul a doi ani de rezultate promiţătoare în proba de aruncare a greutăţii, Heidi a început să primească de la antrenor, zilnic, nişte pilule rotunde şi albăstrii, prinse în folie de aluminiu. Nu erau vitamine - cum spunea antrenorul - ci Oral-Turinabol, un stero