Am sunat la primăria din Gratia, judeţul Teleorman, ca să întreb cum pot să dau de Napoleon. Am primit un număr de mobil. Nu mi-a răspuns nici Napoleon, nici soţia lui, Nadia. Era fata lor, Indonezia. "Nu ştiu pe unde-s plecaţi, da' vin ei!". "Păi, să vină, că vrem să-i filmăm cum cîntă şi cum dansează!". "Stai, că ţi-o dau pe Barcelona, cumnată-mea!". Cu Barcelona am stabilit o zi de luni pe la ora zece. La Gratia, deşi rromii sînt "împinşi" de către români mai spre marginea satului, ei nu se simt discriminaţi. Se înţeleg bine cu vecinii lor. "Să dea Dumnezeu să fie soare în grădina românului, ca să mîncăm şi noi!", spune Nadia. Ea nu are grădină, nici pămînt, căci "la noi, la ţigani, nu prea e cu munca, cu şcoala... cu din astea!". Atunci cu ce e? Cu cîntecul, cu dansul, iar repetiţiile se fac chiar în bătătura casei. Muzica e veche, "din buricul pămîntului", cum zice Napoleon, dar de-a lungul timpului s-au inserat şi ceva ritmuri orientale, bucăţi din folclorul românesc, hit-uri din filme ruseşti sau iugoslave despre ţigani sau melodii la modă prin anii '80. Napoleon îşi ia butoiul său, adică "instrumentul", îşi aruncă pantoful din picior, prin ciorapul rupt îi ies degetele afară şi începe mai întîi să bată cu călcîiul în butoi, apoi să-l lovească cu două linguri sau cu "pietre de uliţă". Un ritm îndrăcit. Începe să cînte cu o voce uşor răguşită: "Vine, vine, vine, vine maşina cu pîine, vine, vine de la gară...". Îl asculţi, te trec aşa, dintr-o dată, nişte furnicături pe şira spinării şi nu ştii de ce. Pe Nadia am găsit-o în faţa porţii. Frumoasă, ochioasă, desculţă. Stătea de vorbă cu o băbuţă româncă care se oprise să se odihnească puţin, căci cărase drum lung nişte paporniţe, cu un soi de sifoane arhaice şi se tot văicărea. "Maică, nu vine odată moartea să mă ia! Am şapteş' patru de ani şi nu mai pot... să vie odată!". Pe uliţă, apare o fetişcană pe o