În urmă cu mai bine de patru ani şi jumătate, adică după prima emisiune România în direct, am ieşit din studio buimăcit şi n-am dormit toată noaptea. Nu mai ştiu subiectul emisiunii, parcă am discutat ceva despre situaţia învăţămîntului. În orice caz, tema era una de actualitate, cerea comentarii pertinente, fără derapaje. De fapt, aşa îmi închipuiam eu. Ce-a ieşit a fost de vise rele: s-au repezit în telefoane zeci de indivizi dornici să se audă la radio, ignoranţi isterici, supăraţi că nu e nici un concurs ori neînţelegînd de ce nu pot să facă dedicaţii. Cele cîteva comentarii de bun-simţ, în care s-a discutat strict despre problema supusă dezbaterii, n-au reuşit să mă liniştească şi nici să-mi alunge gustul amar al înfrîngerii. Pentru că, la vremea respectivă, aşa am simţit jumătatea aceea de oră în care s-a vorbit mult, dar, de fapt, nu s-a spus nimic: ca pe o înfrîngere. E adevărat, problema eram eu. Eu îmi închipuisem - ah, ce naivitate! - că toţi vor cădea pe spate la auzul veştii că s-a deschis, în sfîrşit, o agora modernă unde se pot confrunta idei şi opinii, eu eram cel care se iluzionase în zilele premergătoare primei emisii că se poate vorbi la chestiune, fără a amesteca în acelaşi discurs divorţuri şi pensii, copii şi chirii, salarii şi FNI... Am vrut să renunţ. Mi-am zis că n-are nici un rost să pledez, zi de zi, pentru însuşirea regulilor elementare ale retoricii şi argumentării în faţa unor indivizi obişnuiţi cu circul de succes al unor emisiuni de televiziune în care, la vremea respectivă, arta dialogului era uitată, noapte de noapte, în favoarea unor interminabile certuri şi scandaluri. Eu voiam să discut serios şi tăios la radio despre fapte cotidiene cu oameni care abia aşteptau să audă bufonii vieţii politice amestecînd întîmplări de alcov cu integrarea în NATO şi scandalul Ţigareta?! Ce naivitate! N-am dormit în noaptea aceea. Prima emisi