cîteva gînduri pe marginea fotografiilor lui Cosmin BUMBUŢ Lumea lui Cosmin Bumbuţ din seria de fotografii intitulată Pămînt sucit* este una depopulată, lipsită de prezenţa omului. Ai zice că te afli într-o perioadă post-apocaliptică, în care omul a dispărut de pe Pămînt şi au mai rămas, aruncate ici şi colo, cîteva semne ale prezenţei lui de odinioară: garduri care împart ceea ce acum nu mai are nici un rost să mai fie împărţit, parcele de pămînt care au doar rolul să realizeze un mozaic abstract, şosele care nu duc nicăieri. Oamenii au murit de mult - oasele lor au fost acoperite de aluviuni şi nu se mai zăresc -, iar lucrurile construite de mîna lor şi-au pierdut orice funcţionalitate şi s-au reintegrat în natură, devenind simple detalii grafice. În timp ce umanitatea a dispărut însă, peisajul a căpătat valenţe umane, ca într-un sistem de vase comunicante. Umanitatea s-a recompus în detaliile peisajelor, iar acestea par de cele mai multe ori nu zone geografice, ci zone ale corpului uman - fragmente anatomice pozate foarte de aproape. Nu ai imaginea întregului, nici măcar nu îţi imaginezi cum arată el, dar poţi să bagi mîna în foc că o anumită vale este de fapt o cută a corpului, că nişte dealuri înzăpezite sînt de fapt nişte rotunjimi foarte senzuale, că o crevasă este o rană încă necicatrizată, sau că o colină împădurită e în realitate un detaliu de ţeastă umană cu păr ţepos şi răzvrătit. Realitatea este alta decît o percepem la prima vedere. Pămîntul din fotografiile lui Cosmin Bumbuţ nu este arid, inert, mort, ci plin de viaţă. El trăieşte, respiră, este o fiinţă vie. Şi nu orice fel de fiinţă, ci una umană. De aceea, deşi înfăţişează locuri care, în mod normal, ar putea fi considerate dezolante - întinderi de zăpadă

pustii, zone inundate parcă dintotdeauna, în care apa bălteşte fără nici cea mai mică încreţitură, cîteva siluete de copaci stingheri