Superstiţia desemnează o reprezentare mentală "rezistentă", iar superstiţiosul este, fără doar şi poate, un animist: el are convingerea că realitatea se supune unor absconse conexiuni ce pot fi disciplinate printr-o grilă de permisiuni şi interdicţii. Socoteşte, de asemenea, că forţele sublunare (demonii, spiriduşii ori fiinţele marcate de handicapuri "exemplare") conspiră împotriva providenţei şi pot deturna, prin maleficiile lor, voinţa divină. Trebuie să recunoaştem că fiecare avem setul nostru de superstiţii, moştenite (subliminal) de la vreo bunică, din folclorul şcolăresc sau graţie contaminării dintre o anumită imagine şi cutare întîmplare personală. Ne legăm de cifre, ne speriem de oglinzi, pisici negre sau solniţe răsturnate... Academic vorbind, tema aparţine sociologiei religioase, dar concluziile pe marginea ei interesează, pesemne, multe alte categorii: şefii de întreprindere, bunăoară, şi-ar cunoaşte mai bine angajaţii nu doar din expertize grafologice şi astrograme, ci şi din "tabelul" de superstiţii la care respectivii aderă. Problema a dat mult de furcă Bisericii romane, mai ales în perioada Contra-reformei, cînd papalitatea a emis decrete canonice menite să stîrpească reminiscenţele păgîne, pe terenul cărora se dezvoltă, fatal, magia şi "erezia"... Strategia represivă a catolicismului tridentin a eşuat. În ce-l priveşte, protestantismul a obţinut rezultate mai eficiente, pentru că a pus individul sub strict control comunitar şi a introdus un program raţionalist: Biblia (interpretată literal şi critic) plus "dubla predestinare", care descurajează "tîrguielile" credinciosului cu divinitatea. De partea ei, Biserica ortodoxă şi-a îndemnat şi ea preoţii să combată superstiţia, deşi nu le-a transmis instrucţiuni formale. Practic, Răsăritul s-a acomodat cu fenomenul fără să-l sancţioneze. La români, chestiunea ocupă rafturi întregi de monografii nes