Fritz Kolbe a ieşit din umbra secretelor de stat abia în 2001, cînd serviciile speciale americane au declasificat documentele celui de-al doilea război mondial. Statele Unite - s-a apreciat atunci - nu au avut agent mai performant ca acest George Wood, cum era el codificat ca spion al lor; lucra din 1925 în Ministerul de Externe german, ca funcţionar modest, pe măsura originii sale sociale; nu a fost membru al partidului nazist, nu putea suferi hitlerismul, totuşi - printr-o enigmă care ocroteşte cele mai complicate taine ale acestui domeniu particular al activităţii omeneşti (a se vedea şi capodopera lui John Le Carré, Un spion desăvîrşit) - din 1939 a intrat în serviciul care făcea legătura dintre Wehrmacht şi Ministerul de Externe. Astfel, Kolbe, în calitate de curier diplomatic, ajunge să transporte la ambasada germană din Berna documente de cea mai mare însemnătate pe care încearcă să le transmită mai întîi englezilor: rapoarte ale ambasadelor hitleriste, note cu privire la moralul populaţiei şi situaţia economică, ba chiar un plan al cartierului general din Pomerania. Englezii (din nou bibliografie Le Carré) nu l-au luat în serios. Allen Dulles, cu ochiul său de viitor şef al CIA, îl crede şi se va încrede în toate informaţiile sursei Wood, stocate timp de doi ani (1943-1945) de-a lungul a şase călătorii în Elveţia. După război, desigur, lui Kolbe îi va fi foarte greu într-o Germanie care - mai mult sau mai puţin tacit - îl va considera un trădător; nu va mai lucra niciodată în meseria sa; va muri în 1971 şi vor trece 30 de ani pînă va ieşi la lumină cine a fost Kolbe şi încă alţi trei ani pînă la inaugurarea unei săli cu numele său (la 9 septembrie 2004) în Ministerul de Externe al Germaniei. Joschka Fischer, cu concizia obligatorie în acel spaţiu, va aprecia că "felul în care ministerul l-a tratat pe Kolbe nu constituie o pagină de glorie a instituţie