În luna septembrie am fost invitat de Institutul Goethe la Berlin, pentru un seminar cultural. Timp de două săptămîni am avut un program aglomerat, saturat de întîlniri cu responsabili ai instituţiilor culturale publice şi private, vizionări de spectacole, prelegeri despre viaţa culturală şi despre societatea germană contemporană etc. La seminar au participat 15 tineri din toate colţurile lumii. După terminarea seminarului şi distanţarea de actualitatea fierbinte pot spune că mai interesantă decît programul în sine a fost confruntarea aşteptărilor mele cu realitatea de acolo. Cînd am plecat în Germania, eram convins că voi găsi acolo "cîmpiile înfloritoare" promise de Helmut Kohl în 1990, la unificare. Numărul mare de emigranţi români plecaţi şi rămaşi în Germania era pentru mine o dovadă că acolo totul merge strună. Faptul că Germania este membru al Uniunii Europene de multă vreme îmi întărea această convingere. Se pare însă că aşteptările mele au fost prea mari. Şi nu numai ale mele: şi germanii vor ca promisiunile făcute la căderea Zidului să fie îndeplinite, dar au concepţii diferite în ceea ce

priveşte modalităţile. Astăzi, ei sînt mai dezuniţi ca oricînd şi dezamăgirea se arată la tot pasul. Din discuţiile cu cercetători ai politicii germane, cu jurnalişti sau cu oameni obişnuiţi am aflat că unitatea este încă departe şi că mai persistă încă diferenţe economice importante între est şi vest. Preşedintele Horst Köhler a declarat recent că ar fi o iluzie să ne închipuim că aceste diferenţe economice pot fi eradicate. Cert este că valorile esticilor sînt diferite de cele ale vesticilor, iar opţiunile electorale ale cetăţenilor se configurează în funcţie de aceste valori. Marea bătălie este purtată între socialism şi liberalism, între egalitate şi libertate. Nemulţumiţii din afara curentelor votează cu extremiştii. Cum rămîne însă cu fraternitatea? Aceas