În mediile intelectuale progresiste, de la noi şi de aiurea, relativismul are o presă bună. Relativismul e văzut ca o precondiţie a pluralismului şi un garant al păcii sociale. Argumentul fiind că nu pot convieţui paşnic decît oamenii care înţeleg că nici nu au dreptul moral, nici nu pot, din punct de vedere cognitiv, să formuleze unii despre alţii judecăţi de valoare - nu au dreptul, pentru că nu se cade să fii judgmental (cum se zice azi); nu pot, cognitiv vorbind, deoarece nici o judecată nu poate pretinde că are mai mult adevăr decît alta. În primul caz, interdicţia poate fi de natură etică: "nu judeca, pentru a nu fi judecat"; în al doilea, însă, e angajat un principiu epistemologic tare: "nici o judecată nu e mai adevărată decît alta, pentru că nu există adevăr". Adevărul, spun relativiştii, depinde de context, ţine de sistemul de referinţă, nu poate trece de peştera fiecărei culturi şi este, în fond, captiv în gusturile şi opţiunile fiecăruia. Adevărul, spun relativiştii, este ca şi gustul - de gustibus et veritatibus non est disputandum. Ei bine, aceasta este şi lecţia pe care ne-o ţin instituţiile de stat şi miniştrii lor (nu ai noştri). Justiţia noastră poate argumenta la fel de convingător de ce trebuie şi de ce nu trebuie să fie retrocedate casele naţionalizate. Cînd preşedintele ţării consideră că trebuie retrocedate, justiţia le retrocedează. Cînd preşedintele ţării consideră că nu trebuie retrocedate, justiţia, la fel de imparţială, nu le retrocedează. Decizia în drept, la noi, e dictată de situaţii conjuncturale de fapt, în care elementul politic joacă rolul pe care gusturile îl joacă în formarea impresiei estetice. Cei douăzeci şi unu de judecători de la CSM care, în urma indicaţiilor exprimate public de Ion Iliescu la Satu Mare, au semnat Decizia nr. 1/1995, prin care li s-a cerut judecătorilor să nu mai retrocedeze casele naţionalizate, sînt