Pentru Mitzi
Era demult, in vara anului 1928, cand, mutandu-ne din centru la marginea Capitalei, in cartierul Aparatorii Patriei, ca si alti gospodari, ne-am inzestrat si noi cu o catelusa si o pisicuta. Eram pe atunci un copil fericit. Pisicuta era alba ca neaua si am botezat-o Mitzy. Era gratioasa si avea un mers elegant, pasind cu labutele usor inauntru, ca top-modelele ce-si etaleaza vestimentatia la diferite parade ale modei. Cand mancam, intotdeauna se aseza langa mine, punea labutele pe masa, apoi capul pe ele si tragea un pui de somn linistitor. Din cand in cand, la zgomotul tacamurilor, Mitzy se trezea si spunea: "Miauu" dupa care isi continua somnul. La sfarsitul mesei, pe care si ea il astepta, cobora de pe pat si se ducea sub soba, unde stia ca o asteapta portia de mancare pusa acolo de mama sau bunica. In tot acest timp, pe pragul casei statea cuminte catelusa Fetita, care niciodata nu a intrat in casa dupa mancare. Cu cumintenie si rabdare isi astepta hrana. Fetita era o catelusa de statura mica, cu blana cafenie si cateva pete albe. Labutele ii erau pe jumatate albe, varful coditei si al urechilor tot albe, ca si fasia de blana ce cobora de la frunte la bot. Era cu adevarat un animalut frumos, ca si pisicuta cea alba ca neaua, iar ochii ei erau de o blandete rar intalnita. Intre aceste doua suflete s-a legat o prietenie care ne-a surprins. Unde se aseza Fetita, acolo venea si Mitzy. In cotet, dormeau impreuna! Desi fiinte cu simtiri atat de deosebite, erau atasate intre ele, dar si de noi, si mai ales de bunica. Crescuta la tara, in satul Dragomiresti, pe langa Piatra Neamt, era firesc sa se inteleaga mai bine cu animalele decat noi, orasenii.
Avand o curte mai mare, intr-o zi bunica mi-a pus in mana harletul si m-a invatat sa sap, sa maruntesc pamantul, sa fac straturi, sa insamantez arpagicul si cateii de usturoi. Foarte repede, dupa
