Actorii sint subiecte vii, supuse ca noi toti derularii timpului, confruntate cu personaje care sint definitive. Teatrul e fondat pe aceasta unitate fundamentala intre eternitatea rolurilor si disparitia progresiva a actorilor. E important de analizat cum regia, mai mult sau mai putin explicit, joaca si integreaza virsta actorului. In textele clasice, pina si in textele contemporane care pastreaza inca ideea de personaj, indicatiile didascalice dau anumite indicatii privind virsta personajului. Exista o virsta textuala si, pe de alta parta, o virsta biografica – a actorului care interpreteaza rolul. Problema care se pune este intilnirea acestor virste si felul cum ea se realizeaza.
Mai mult decit atit, ma intereseaza virsta creata de regizor, pe care am numit-o virsta dramaturgica, cea cu care creatorul spectacolului alege sa lucreze. Virsta dramaturgica e o constructie pe care se fundamenteaza un rol sau un spectacol. Regizorul, lucrind si modificind imaginea pe care o avem despre virste, transforma interpretarea personajului. Raportul virsta personajului/ virsta actorului este fondat pe similaritate sau pe distanta. Diferite estetici sint in joc: fie naturalismul fizic (Julieta vazuta de Zefirelli, Phedra lui Vitez), fie un artificiu mai mult sau mai putin explicit (intentia de a juca Racine cu actori batrini). Numai daca alegerea virstei este o alegere dramaturgica, afirmata, asumata si lizibila se poate produce reinterpretarea operei. Ceea ce se indeparteaza de practica veche a mentinerii intr-un rol (Olga Knipper care joaca patruzeci de ani rolul Liubov) sau de distribuirea unui actor dupa notorietatea sa (Sarah Bernhardt, la saizeci de ani, il joaca in travesti pe Lorenzaccio. O estetica a falsului fondata pe prezenta unei actrite mitice).
Ni-l putem imagina pe Gérard Philipe batrin? Mitul este intretinut de imobilizarea intr-o tiner
