Nu vreau sa fiu patetica, dar nu pot sa nu spun ca in ultimii ani majoritatea prietenilor mei au plecat in strainatate. Oricit as vrea sa ma gindesc ca e normal, ca mobilitatea academica e pina la urma un vis implinit si ca e firesc sa plecam, sa ne intoarcem etc. Insa: stiu, din pacate, ca foarte multi dintre ei au plecat nu pentru ca nu le-ar fi ajuns cartile din bibliotecile romanesti, ci mai ales pentru ca nu le ajungeau banii. In general, daca ar fi facut ceea ce stiau ei sa faca (sa scrie, sa faca cercetare literara, profesorat) si in felul in care ar fi vrut s-o faca (fara compromisuri), le-ar fi fost aproape imposibil sa supravietuiasca financiar. N-ar fi avut adica banii pentru traiul zilnic, pentru minimele lucruri de care avem cu totii nevoie, pentru chiria in Bucuresti (care de cele mai multe ori depaseste 100 de Euro, in timp ce salariul obisnuit e cam 150-200 si asta in cazurile fericite!).
La aceasta lipsa traumatizanta si umilitoare, de care eu una ma feresc sa vorbesc si intotdeaua incerc s-o bagatelizez (o metoda foarte eficienta psihic si salvatoare de demnitate sociala e sa te minti chiar pe tine insati ca ai mai multi bani decit ai si sa adopti atitudinea unui cetatean care e mult mai linistit financiar decit e, de fapt, in realitate), se adauga alte frustrari: promovarile pe criterii politice, coruptia de care dai pina si in parcarile in care trebuie sa platesti ca sa nu-ti gasesti masina distrusa, ascensiunile confratilor mai putin dotati, dar mai „diplomati“ etc. E foarte usor sa cedezi, sa pleci si, din pacate, motivele nu sint prea academice.
De ce n-am cedat eu in acesti patru ani de cind am terminat facultatea? Incerc sa enumar motivele. In primul rind pentru ca m-a sustinut familia, desi nu sint niste oameni bogati. Apoi pentru ca am avut incapatinarea sa continui lucrurile pe care le-am inceput, sa continuu sa citesc
