Solicitat de-o tânără reporteriţă să fac, într-o frază, portretul-robot al politicianului român, m-am referit la două din trăsăturile de căpetenie ale acestuia: lăcomia şi nesimţirea. Spaţiul nu mi-a îngăduit să le menţionez pe celelalte: vulgaritatea, prostia, lipsa de caracter, analfabetismul şi câte vor mai fi fiind, cam din acelaşi registru. După cum nu m-am referit la eventualele " oricum minime " excepţii. Sistemul după care se ajunge în parlament, labirintul de interese, alianţe, pacte şi angajamente nici nu prea au cum să lase locul unei alte tipologii. Mă întreb (şi nu sunt singurul): dacă democraţiile duc, în proporţii şocante, la astfel de rezultate, n-ar fi cazul să regândim esenţa lumii după alte criterii?

Cuvântul "democraţie" este folosit astăzi într-un sens care, după dispariţia statelor-cetate greceşti, nu mai are nici un sens. Doar acolo, în agoră, oamenii puteau să afle, să compare, să testeze "programele politice" ale candidaţilor. Doar în democraţia directă, în care cetăţeanul alege în cunoştinţă de cauză, poţi vorbi despre "puterea populară". În rest, viaţa politică e o încâlceală de minciuni, şmecherii, aranjamente, escrocherii prin care mici grupuri organizate profită zdravăn de pe urma naivităţii majorităţii pasive. Daţi-mi un exemplu contrar din vreo ţară contemporană, şi-mi retrag imediat afirmaţiile.

Democraţia a ajuns, în cele mai multe situaţii care-mi vin în minte, o vorbă de ocară. De la prim-miniştri hulpavi, cinici şi obsedaţi de putere, la senatori respingători şi prin cum arată şi prin ce spun şi fac, la şefi de stat nu numai incompetenţi, ci şi laşi (vezi, la noi, comportamentul lui Iliescu în cazul Bîstroie), toţi îţi închid gura cu votul democratic şi cu "încrederea electoratului". Care electorat, domnilor? Prostimea care n-a deschis în viaţa ei un ziar? Prizonierii semi-oligofreni ai diversiunilor