Cum sunt românii? Iată o întrebare la care îţi poate răspunde fără probleme parlamentarul în costum Armani, abia coborât din Mercedes, şi cerşetorul ce străjuieşte intrarea magazinului de pîine. Securistul în cămaşă care, cu sticla în mînă, urlă la chefuri din toţi bojocii "noi sîntem români", şi filozoful politically correct, cu barba dichisită, învăluit în fum de pipă. Babele abia urcate în tramvai care deplîng cu voce tare lipsa de maniere a tinerilor din ziua de azi, şi frizerii atoateştiutori şi locvace. Fetele de pe centură cu tarife variabile în funcţie de marca maşinii şi de chipul clientului, şi administratorul de bloc care în fiecare lună îşi justifică mica ciupeală prin schimbarea aceloraşi clanţe de la spaţiile comune. Baronul local, şi aurolacul, suporterul echipei naţionale de fotbal cu tricolorul pictat pe faţă, şi cei care nu visează decât obţinerea statutului de cetăţean al Quebec-ului.

Câţi români, atâtea Românii, toate autentice. De la cea care a stat pavăză creştinătăţii în vreme ce în Occident se construiau catedrale, la cea aflată în centrul unui complot internaţional (orchestrat, fireşte, de unguri prin intermediul atît de dezinhibatelor şi rafinatele lor conaţionale), menit să o ţină departe de lumea civilizată şi, în final, să ducă la dezmembrarea ei. De la acel colţ de paradis pe care toţi vor să pună mîna, dar noi nu-l vom vinde niciodată, pînă la România pestilenţială din scrisorile lui H.-R. Patapievici către ambasadorul golanilor, Al. Paleologu, şi din poemele lui Mihail Gălăţanu sau Marius Ianuş. Toţi au dreptate şi toţi greşesc. Au dreptate în detalii, dar greşesc în generalizări. Un român nu seamănă cu altul şi, citind toate opiniile ajungi, inevitabil, la singura concluzie posibilă: că habar nu ai şi nici nu are vreo importanţă dacă există Românie generică şi cum arată ea. Sau dacă se poate trasa un prototip al ,rom