A încetat din viaţă poetul Geo Dumitrescu, primul redactor-şef al României literare. Trista veste ne-a parvenit la închiderea ediţiei. Cum nu putem lăsa neconsemnat evenimentul şi nici improviza pe marginea lui, reluăm un text apărut în revista noastră, în nr. 20 din 2004, pe care autorul, încă în viaţă, l-a citit şi de care a fost impresionat. Vom reveni cît de curînd cu alte comentarii despre unul dintre cei mai de seamă poeţi români din ultimele decenii.

Un contestatar cu costum şi cravată

Versurile lui Geo Dumitrescu, chiar şi cele mai puţin inspirate, se citesc cu interes. Poetul se dovedeşte a fi un seducător inteligent al cititorului, căruia, dacă nu reuşeşte să-i provoace emoţii, îi trezeşte curiozitatea intelectuală. El izbuteşte să capteze atenţia printr-o anumită demnitate a cuvântului, care mai putea fi întâlnită numai la Marin Preda. Geo Dumitrescu nu transformă cuvintele în focuri de artificii, nu le risipeşte orgiastic, ci le păstrează intactă autoritatea pe care o au în dicţionar. El se exprimă clar, analitic, ca şi cum ar ţine un discurs. În loc să-l epateze pe burghez, îl cucereşte prin seriozitate şi distincţie chiar în momentul săvârşirii actelor de teribilism. Este " s-ar putea spune " un contestatar îmbrăcat cu costum şi cravată. Un teoretician stilat al libertăţii de a trage cu puşca.

Cele mai cuceritoare poeme ale lui Geo Dumitrescu rămân cele scrise la douăzeci de ani. Dezinvoltura pe care poetul o avea atunci s-a pierdut pe parcurs, chiar dacă el a mai încercat de câteva ori să o reconstituie. Nu se poate reconstitui o stare de graţie.

La douăzeci de ani, Geo Dumitrescu nu ţine seama de cenzură, de aşteptările criticilor literari, de răspunderea pe care o are ca lider al "generaţiei războiului". El face, în deplină libertate, o critică a poeziei, pentru că aceasta este în