Am redescoperit, cu emoţie, personalitatea unui regizor nu tocmai nou în breaslă: Vlad Massaci. Un artist viu, cu un debut expresiv, cu spectacole montate în Bucureşti şi la Piatra-Neamţ care ne-au incitat simţul estetic, cu momente de ezitări, de căutări, cu erori, poate, din punctul meu de vedere. Un artist cumva atipic, căutînd să-şi facă profesiunea serios, căutînd să se privească pe sine în legătură cu lumea şi nevrînd să facă valuri cu orice preţ, să anunţe cu tam-tam fiecare ieşire la rampă. L-am urmărit, în "96, la work-shop-ul Cehov susţinut de Radu Penciulescu la Olăneşti. Am fost atentă la cheia cu care deschidea codul unui cuvînt, o situaţie, o relaţie din piesele puse sub lupă. Este favoritul meu şi pentru că simt în felul analizei lui de spectacol, tipuri de analiză aplicată pe text pe care le practicam, amîndoi, ca studenţi filologi. Poate şi asta mi s-a părut că îl particularizează în peisajul teatral. Într-o bună zi a dispărut... în Germania. Ca să lucreze. Şi asta a făcut un timp, în alt sistem şi în altă cultură, cu alte reguli, maturizîndu-se, îmbogăţindu-şi substanţial experienţele profesionale, modul deschis şi relaxat de a-şi privi opţiunile, meseria, lumea. Aşa l-am reîntîlnit anul trecut pe Vlad Massaci, întors în spaţiul nostru teatral. Relaxat, senin, cu chef , angrenat în tot felul de proiecte, spaţii, traduceri, dialog cu studenţi, fondator al unei echipe de artişti tineri, care înţeleg teatrul şi ca pe o prelungire a ceea ce sînt astăzi, aici, acum. De ce mă preocupă, iarăşi, acest regizor, voi încerca să formulez în această pagină.

În primul rînd pentru că este profund şi degajă normalitate. Pentru că este aşezat în sine şi în alegerile pe care le face, pentru că inspiră seninătate şi asumare în raport cu lucrul său, cu actorii săi, cu împlinirile sau neîmplinirile, cu o montare sau alta, pentru că are o nelinişte, cre