În amintirea Dorei Scarlat

A fost odată ca niciodată o gărgăriţă care trăia singură la marginea unei păduri. Riţa - căci astfel o chema - locuia sub o foaie de pelin ce o apăra de ploi şi de căldura soarelui. Bărbatul ei, pe nume Vântuleţ, un strănepot al lui Moş-Crivăţ, o părăsise luându-şi lumea în cap. Un pierdevară. Se agăţase de coada unei capre şi ajunsese tocmai în Grecia"

Într-o prea frumoasă zi de mai senină, prin pădure trecu un stol de fetiţe ce se întorceau de la şcoală, făcând gălăgie mare. Pesemne că era pe acolo vreo scurtătură, pentru că Riţa nu le mai văzuse până atunci. Atâta îi plăcuseră" încât îşi desfăcuse aripioarele, frecându-le bine una de alta, şi zbură drept spre ele. Ea se lăsă pe mâna unei copiliţe pe care o pişcă, făcând-o să ţipe. Aceasta o prinse numaidecât de aripioare, certând-o în glumă, apoi întorcând mâna, o aşeză cu grijă în căuşul palmei, rostind ca toate fetele: Gărgăriţă riţă, unde oi zbura, acolo m-oi mărita"

Şi, zicând acestea, o aruncă în sus" Gărgăriţa îşi reluă zborul prin văzduh. Şi zbură aşa peste pădurea verde, peste apele râuleţului ce o străbătea şi în care se zbenguiau peştişori argintii" Trecu şi pe sub un noruleţ vânăt, umflat, cam obraznic, care o întrebă, pe când lăsa să cadă asupra ei câţiva stropi de ploaie grei ce o dezechilibrară - da' un'-te grăbeşti aşa, surioară!?" - Mă mărit," mă duc să mă mărit, îi răspunse ea ţipând, mirată ca şi cum altcineva ar fi grăit în locul ei, - te pomeneşti, povestitorul?" Niciodată nu mai zburase atât de departe. într-un lan de grâu binişor răsărit alerga în salturi leneşe o căprioară însoţită de puiul ei neastâmpărat. Pe malul unui iaz zări o fată numai în zdrenţe păzind un cârd de gâşte care gâgâiau tare. Uitându-se la sărmana făptură, duioşia o apucă" O privea de pe creanga unui tufiş de măcieş pe care se oprise"