De vreo trei ani încoace e o inflaţie de terorişti, dar şi de comentatori şi experţi în terorism. Eu nu fac parte nici din prima, nici din a doua categorie, dar sînt ţinta amîndurora. Primii mă vizează direct cînd urc în autobuz, cînd merg pe străzile Ierusalimului sau intru într-o cafenea sau chiar în restaurantul Universităţii (ultima dată, la explozie, eram chiar în apropiere) sau cînd stau în dreptul ferestrei, acum "blindate", de-acasă şi privesc spre satul arab de peste deal, din Autonomia Palestiniană, de unde, într-o vreme, se trăgea zilnic în direcţia noastră. Ceilalţi, experţii, mă ţintesc cînd deschid ziarul sau mă uit la televizor. Perspectiva mea e limitată, e cea a martorului sau a victimei potenţiale a unui atentat terorist - devenit o rutină în zona geografică în care mă aflu. Ceea ce ar putea interesa, mă gîndesc, un cititor din România ar fi poate cîteva reflecţii pe marginea termenilor cu care operăm cu toţii cînd vorbim despre terorism, cu aplicare la cazul concret al Orientului Mijlociu. Mă preocupă discursurile despre terorism nu numai din deformare profesională, ci şi pentru că am băgat de seamă că atît "omul de pe stradă", cît şi comentatorii creează prin termenii pe care-i folosesc imagini şi "realităţi" foarte diferite, uneori chiar contrastante despre acelaşi eveniment. M-a şocat această constatare cînd am început să urmăresc mai atent cum relatează mass-media un atac terorist la care, uneori, eram martor mai apropiat sau mai îndepărtat. Cei pe care noi îi numim terorişti devin în presa occidentală "radicali" şi "militanţi", în presa pro-arabă "luptători pentru libertate", iar în cea arabă "eroi" şi "martiri". Dar limbajul nu face decît să reflecte o ideologie, un "narativ", cum se spune acum, un scenariu prestabilit aplicat peste o realitate manevrată pentru a-l confirma de fiecare dată. Ideologiile n-au sucombat, cum credeam cu toţ