... Caţavencu (ia poză, trece cu importanţă prin mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!.. (plînsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sînt mişcat dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plînsul îl îneacă mai tare)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de-abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc... la ţărişoara mea... (plînsul l-a biruit de tot) la România... (plînge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amîndouă părţile)... la progresul ei (asemenea, crescendo)... la viitorul ei! (plîns cu hohot. Aplauze zguduitoare.) Ionescu, Popescu, toţi (foarte mişcaţi): Bravo! Caţavencu (ştergîndu-se repede la ochi şi remiţîndu-se deodată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător): Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sînt mîndru de aceasta!... O primesc! Mă onorez a zice că o merit!... (Foarte volubil): Mi s-a făcut imputarea că sînt foarte, că sînt prea, că sînt ultra-progresist... că sînt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. (Scurt şi foarte retezat): Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scînteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) Caţavencu: Da! (cu putere din ce în ce crescîndă): Voi progresul şi nimic alt decît progresul! ... Caţavencu: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie ): Pînă cînd să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, pînă chiar şi Austria-şi