Către fiul inexistent Fiindcă îmi scrii că, dacă te-aş fi dus la Chaplin de la primele tale ore de viaţă pe pămînt, poate că altfel te-ai uita astăzi la el, nu cu atîta răceală, mă gîndesc să-ţi descriu singurul Chaplin pe care l-am văzut - la o vîrstă înaintată, aceea de "măgar bătrîn", cum mă caracteriza o mătuşă tandră - alături de mama mea, perfect reală. Din capul locului trebuie să-ţi clarific că ea nu m-a dus niciodată la Chaplin, ci taică-meu (care, foarte tîrziu, m-a informat că actriţa lui preferată era Marlene Dietrich, născută în acelaşi an cu el...). Ţin minte că era un Charlot patinează din ciclul "Mari comici ai ecranului". În primele secvenţe - cît timp bagabontul îşi face de cap într-un restaurant ca ospătar şi ca opresor, scheci nemilos în care omul e cam barbar şi nu cere îndurare nimănui, lovind, pocnind, ciupind în dreapta şi în stînga, numai aşa, de-al dracului - în aceste prime minute, am căutat febril în memorie vreo scenă cu maică-mea şi Charlie Chaplin. Nu am găsit. În viaţa mea nu-mi văzusem mama faţă în faţă cu genialul comic. (Las' că nu-i plăcea comedia şi actorul ei de bază era tot un Charles, niciodată Charlie, dar Boyer.) Privea foarte atentă, surîzătoare, cu o plăcere molcomă, fără idei. Din cînd în cînd, exclama însă amuzată: "auăleu!". Categoric, nu-i aparţinea cinevocabularului ei. Expresia mi s-a părut, imediat, stranie şi încîntătoare. Ea venea exact în timpul pregătirii gagului, înainte de declanşarea lui. Sistematic, mama presimţea explozia, catastrofa de la prima ei scînteie. Sistematic, explozia propriu-zisă n-o impresiona şi nu-i trezea nici o reacţie interesantă. Dar primele declicuri ale mecanismului comic îi aduceau pe buze acest "auăleu!", cu totul copilăresc, cunoscut în vocabularul ei doar înaintea marilor bubuituri, de cîte ori fulgerul anunţa tunetul. Era - ţi-o spun fără jenă, de ce m-aş jena de tine? - stri