N-aş vrea - şi cu siguranţă n-aş putea - să fiu analist politic. Mai întîi, pentru că sfera politicului include prea multe imponderabile: flerul, charisma, inspiraţia de moment, intuiţia, imprevizibilul psihologiei colective şi individuale, hazardul, conjuncturile, soarta. Nu poţi analiza o lume de nebuloase şi adieri, nu poţi sistematiza capriciile private, entuziasmul şi credulitatea, nu poţi anticipa tropismele şi furia masei. Un alt motiv pentru care aş evita postura cu pricina este hărţuiala mediatică la care ea te condamnă, odată ce ai asumat-o. De îndată ce se întîmplă ceva pe scena publică - dar şi cînd nu se întîmplă mare lucru - analistul politic trebuie să-şi dea cu părerea. E condamnat la promptitudine şi competenţă. Sună telefoanele, curg invitaţiile la posturile de televiziune, întrebările se acumulează torenţial, nevoia de răspunsuri şi de explicaţii devine terorizantă. Analistul politic e, de obicei, cineva care n-are răgazul de a analiza nimic. N-are cînd. I se cere să se pronunţe pe loc. Şi fiindcă nu are timp de analize temeinice, tot ce poate face e să ambaleze solemn simple opinii, comentarii mai mult sau mai puţin întîmplătoare, îmbibate de prejudecăţile, opţiunile şi idiosincrasiile proprii. Analistul politic e un cetăţean ca dumneata şi ca mine, cu deosebirea că ceea ce noi clămpănim între noi, la o tacla domestică, la o bere, sau în pauza de prînz, el trebuie să clămpăne dinaintea naţiei. Românul s-a născut analist politic. Dar scena lui curentă e sufrageria de-acasă sau Cişmigiul. Analistul politic profesionist stă însă la microfon, în lumina reflectoarelor, sau în paginile gazetelor. Priceperea lui trebuie să se dovedească universală: trebuie să ştie istorie, psihologie (cu frecvente specializări psihanalitice), sociologie, criminalistică, jurisprudenţă, finanţe, mă rog, trebuie să ştie tot, de la fineţuri sufleteşti la dedesubturi o