Pe fondul sincretic al elenismului şi de-a lungul primelor veacuri creştine, au înflorit - cu precădere în Asia Mică - numeroase grupări gnostice. Vă asigur că studierea lor e o aventură intelectuală care merită asumată, deşi ereziologia (cum o numesc teologii) atrage, cu precădere, cercurile savante. Mi-am permis acest preambul cu gîndul de a încadra istoric o eroare hristologică, şi anume dochetismul. Îmi lipseşte pedanteria necesară - sau memoria suficient de vie - pentru a vă introduce în dosarul chestiunii: aftarto-dochetismul julianit a încetat, bunăoară, să se numere printre obsesiile mele tematice. Ajunge să precizez faptul că, potrivit dochetismului, Fiul lui Dumnezeu se întrupase într-un corp aparent (un soi de înveliş pneumatic) şi pătimise părelnic, fără ca trivialele piroane ale răstignirii să fi străpuns, realmente, fibra "spirituală" a divinităţii. Adepţii dochetismului erau intelectuali pudibonzi. Pentru ei, via Crucis reprezenta doar o metaforă pedagogică. Evaluate printr-un asemenea filtru, Patimile Mîntuitorului primeau, cel mult, semnificaţia unei exhortaţii morale. Dumnezeu se situează la înălţimea (maximă) pe care intelectul uman i-o poate atribui. Altfel spus, Creatorul nu poate evolua sub acest plafon: dacă vrea să-şi păstreze credincioşii, El este, în definitiv, obligat să-şi menţină altitudinea proprie Celui Preaînalt. Înscrierea docheţilor în tagma intelectuală constituie un anacronism deliberat. Ceea ce vreau să spun, în fond, este că aceşti eretici paleocreştini vădeau deja mentalitatea noastră curentă, atunci cînd refuzăm realitatea, pentru că ea nu corespunde utopiilor în care ne complacem. Adesea, dacă o împrejurare ne infirmă prejudecăţile, ea primeşte hotărîta noastră respingere. Ne interesează mai puţin veracitatea unei aserţiuni sau adevărul unei fiinţe, cît conformitatea lor faţă de ceea ce ni se pare insuficient de bun sau