Nu e suficient să spunem că terorismul ocupă prim-planul scenei politice. Alături de contra-terorism e paradigma considerată, în majoritatea discursurilor mediatice, alfa şi omega acţiunii politico-criminale a prezentului. Toată lumea uită ori se preface că uită: se spune că războiul e continuarea politicii cu alte mijloace; atunci terorismul, un alt fel de a duce războiul, reprezintă o altă faţetă a politicii. Cititorul de ziare discerne cu greu ce se întîmplă exact, deoarece terorismul nu mai este astăzi doar instrumentul, desigur, unul extrem de crud, al războiului dus de cei săraci, de cei care nu au mijloace materiale, aparţinînd panopliei politico-militare a statelor constituite. Statele bogate ca şi cele sărace au avioane sau rachete de croazieră... Astăzi, oamenii obişnuiţi nu au cum să priceapă dacă sînt ameninţaţi cu teroarea ca să accepte o soluţie politică sau alta, în prealabil nepopulară, sau sînt în prezenţa unui mesaj transmis de duşmanii statului său. De mult timp, Franţa a fost confruntată cu diverse tipuri de terorism, dar duşmanul era de faţă, prezent ca atare, mărturisit. În timpul războiului din Algeria, pe teritoriul metropolitan sau în Algeria, autointitulaţii combatanţi ai Frontului de Eliberare naţională (FNL) - unul dintre şefii săi cei mai celebri este astăzi preşedintele Republicii Algeria - erau trataţi ca nişte bandiţi şi terorişti de către Guvernul francez şi pedepsiţi ca delincvenţi de drept comun. Evident, pe teritoriul metropolitan, FLN nu a practicat niciodată atentatul orb, nu a atacat decît poliţişti şi militari, dar în cele trei departamente algeriene atentatele - cum au fost bombele dintr-un autobuz sau cea care a explodat la B™nes, într-o sîmbătă seara, într-un dancing şi a făcut 140 de morţi - loveau mai curînd civili decît militari. Republica Franceză, ca stat, era în război (chiar dacă oficial se numeau "operaţiuni d