"Noi nu ne vindem ţara!", se spunea cu hotărîre la începutul anilor '90, cînd venea vorba despre relaţia noastră cu Occidentul. Acest slogan a produs un întreg discurs antioccidental destul de primitiv: vesticii erau întruchiparea străinilor duşmănoşi, care se prefăceau că ne ajută, dar în realitate urmăreau scopuri perfide - să ne fure brazdele şi Uzina "Steagul Roşu" Braşov, să ne spele creierele, să ne rupă de bogatele şi frumoasele noastre tradiţii şi valori, în fine, să ne anuleze ca popor şi să ne hăcuiască ţărişoara. Un străvechi impuls tribal, dublat de efectele îndoctrinării comuniste, făceau din acest discurs expresia nediferenţiată a "urii faţă de Celălalt"; iar Celălalt era Occidentul, văzut ca un monolit, ca un trib inamic ce stătea să ne invadeze. Cîteva aşchii din acest discurs au generat formula "integrării demne" pe care a lansat-o guvernul PSD la începutul mandatului: subtextul era "să nu creadă UE că o să înghiţim tot ce ne bagă pe gît!". Între timp, formula a fost abandonată în favoarea unei atitudini mai pragmatice: să ne integrăm cum o fi, numai să nu pierdem trenul (şi, Doamne fereşte, să ne-o ia bulgarii înainte). Dar ideea "demnităţii" trădează, chiar dacă în versiune soft, aceeaşi viziune "monolitică" asupra Occidentului: ei au pretenţii de la noi, dar noi ne vom apăra sărăcia, nevoile, neamul şi gropile din asfalt. Între timp însă, realitatea arată altfel: România se (re)occidentalizează, instituţiile şi moravurile se transformă, opinia publică vrea în Europa fără prea multe ezitări, apartamentele de bloc se vînd mai scump dacă au "dotări occidentale", iar căpşunarii se întorc din Spania nu doar cu bani pentru renovat casa, dar şi cu know how, pe care îl împărtăşesc vecinilor şi rudelor din sat. Dar gîndirea stereotipă antioccidentală persistă şi răsare cînd te aştepţi mai puţin. Mai zilele trecute, redactorul-şef al ziarului Adevăru