- cum se (mai) pot construi biserici astăzi? - Biserica este o entitate straniu-familiară, împlîntată în miezul comunităţii. Lăcaş al unei religii universale şi pretext de articulare a celei mai elementare unităţi de vecinătate social-viabile (parohia), biserica este în acelaşi timp a) spaţiu sacru, container a "ceea ce este cu totul diferit" (Otto), aşadar al alterităţii radicale; b) icoană a zeului şi c) din fundal, ea însăşi intensificator al semnificaţiei icoanelor pictate sau al statuilor, care, plasate într-un anume loc şi într-o anume ierarhie reciprocă a reprezentărilor, fac vizibilă "povestea" şi "contractul iconografic" (Jencks) al bisericii. d) Este în acelaşi timp spaţiu public (interfaţă între spaţiul public exterior, piaţa sau grădina căreia îi este adosată şi spaţiul public interior, al ecclesiei, al pelerinajului) şi e) cel mai privat loc cu putinţă: al rugăciunii din faţa icoanei, cînd cele ale lumii se şterg şi doar intercesiunea rămîne să lucreze; locul intimităţii cu Dumnezeu. f) Spaţiu al psihodramei publice şi individuale, intensificator al emoţiei; g) loc al înscenării/reiterării prin ritual ciclic a faptelor şi personajelor Bibliei; h) loc arhival care ţine minte - pentru noi, în locul nostru sau chiar împotriva noastră -, unde ne aducem minte, prin mărturisire, şi unde sîntem de asemenea ţinuţi minte/amintiţi prin pomenire, biserica este toate acestea la un loc şi încă multe; alfa şi omega spaţiului sacru. Paradoxul îmbucurător al arhitecturii creştine este acela că, expresie a unei religii teleologice, ea trebuie fie în acelaşi timp arhaică şi viitoare. Recapitularea inspirată a tradiţiei bimilenare este unul dintre scopurile ei; dar, în acelaşi timp, aşteptarea celei de-a doua veniri face din biserică un loc orientat nu doar în sensul propriu, cardinal, al termenului, ci şi în sensul său temporal. Termenul de retro-futurism descrie a