Faptul că un regizor de teatru, Mihai Măniuţiu, susţinut de profesorul universitar, director de teatru, Ion Vartic, a avut iniţiativa convocării la Cluj a unui colocviu, mai mult sau mai puţin naţional, dedicat cronicii de teatru, dovedeşte - cred - că "meseria" are probleme. Sau o problemă. Şi a fost bine că ne-am întîlnit cei care iubim şi cei care ne respectăm, cei care ne salutăm şi nu ne citim, că am stat de vorbă despre ce bine ar fi să stăm într-adevăr de vorbă. Ca să nu mai vorbim despre trecut, dosarul prezent al teatrului românesc, cînd nu e falsificat, e incomplet: şefii din presă sînt interesaţi de viaţa vedetelor, de scandaluri, de serviciile aduse persoanelor care conduc sau ar vrea să conducă un teatru. Truditorii din presă pun în pagină comanda, iar cînd îşi iau în serios misiunea o trăiesc autist, consemnînd succese reale sau inventate, transformînd căderile în evenimente, contestînd autoritatea juriilor, dar şi pe a celorlalţi contestatari. Nu tînjesc după un imposibil consens, dar simt lipsa unor discuţii în care să cădem măcar de acord asupra sensului cuvintelor. Teatrul este o artă fără trecut şi eforturile eroice ale unor critici (vezi colecţia iniţiată de Florica Ichim, dar nu numai) de a păstra ceva din răsuflarea caldă a frumuseţii din trecut îi emoţionează pe martorii de atunci, dar pare a rămîne fără consecinţe pentru condeierii de astăzi. Pentru ei, teatrul începe cu Radu Afrim şi continuă cu Radu Apostol. Desigur,

iniţiativa Lexiconului lansată la Cluj e minunată, dar ruptura dintre generaţii, ostilităţile dintre persoane (iscate adesea din te miri ce şi mai nimic) nu pot fi umplute sau calmate printr-un dicţionar. Mi s-a părut un semn al normalităţii pomenirea numelui criticului Valentin Silvestru - atît de hulit în anii de după '89 - într-un context pozitiv, chiar de către oamenii care pe vremuri s-au străduit să-l înlăture