Pe 2 aprilie 1998 am aterizat la Otopeni venind de la Marsilia. Nu mai vazusem Bucurestiul de opt ani. Ce soc am avut! Ma obisnuisem cu Occidentul, iar pe Magheru nu mai gaseai loc sa parchezi o masina. Devenise o capitala in care trebuia sa ai curaj ca sa ramii. La fel cum trebuie sa ai curaj sa ramii la Paris, la Londra, la Madrid sau la New-York. Am avut senzatia de emigrant in propria tara si am inceput totul de la zero in orasul in care-mi facusem studiile si in care am debutat. Cultural, totul o luase razna! Si era bine ca se intimpla asa. Oamenii descopereau, unii cu placere, altii cu groaza si stupoare, ce inseamna capitalismul, libertatea, banul.
Octombrie 2004. Bucurestiul este un oras in care se invirt bani. Se simte tot pe Magheru, la miezul noptii cind grupuri de tineri si mai putin tineri se intilnesc in diverse locuri, intre Piata Romana si Intercontinental, coborind din masini tari, ascultind o muzica nebuna. Este o lume pestrita, de noapte, pe care eu am mai vazut-o in peregrinarile mele. Unora le creeaza un sentiment de spaima. Lucrurile par incontrolabile, scapate din friu, dar ele sint atit de firesti cind ai bani, minte si cultura. Bucurestiul isi cauta un echilibru. Este un oras adolescent cu oase batrinesti, un zgubilitic reumatic! Dincolo de o oarecare poetizare a situatiei trebuie sa remarc, la modul cel mai prozaic, ca este enorm de mult de munca. Pe Magheru s-au astupat gaurile. Dar Bucurestiul are atit de multe rani! E un oras care are nevoie de enorm de multa munca si de multa rabdare. Succes, bucuresteni! Si rabdare!
(Radu Dinulescu, regizor)
Pe 2 aprilie 1998 am aterizat la Otopeni venind de la Marsilia. Nu mai vazusem Bucurestiul de opt ani. Ce soc am avut! Ma obisnuisem cu Occidentul, iar pe Magheru nu mai gaseai loc sa parchezi o masina. Devenise o capitala in care trebuia sa ai curaj ca sa ramii. La
