In materie de economie, nici o tara din lume nu-si permite sa sfideze, fara sa plateasca dramatic, nevoia unui echilibru cat de cat stabil intre cerinte rationale si posibilitati reale. Luand in calcul, cu deosebire, resursele materiale, financiare si umane.

Si tintind, obligatoriu, trei planuri: 1) structural; 2) cantitativ; 3) calitativ. Suprema fiind legea eficientei: pentru o unitate de venit sa se cheltuiasca o cantitate tot mai mica de resurse. Impreuna cu legea competitivitatii: calitate, productivitate, consumuri reduse de resurse materiale si energetice, cheltuieli restranse de productie. Cine gestioneaza toate aceste echilibre? Numai piata.

O piata functionala, desigur.

Dupa statutul de piata functionala tanjim de doi ani. De cand l-au primit bulgarii. Iata ca, acum, vine Uniunea Europeana si ne spune noua – dar totodata spune si intregii Europe, intregii comunitati economice internationale – ca avem piata functionala. Voci de la noi s-au si grabit sa comenteze ca verdictul ar fi politic. Fapt lipsit de importanta. L-am primit si gata.

N-are nici un sens sa fim carcotasi. Important e ce vom face de aici inainte.

Societatea romaneasca are acum o raspundere imensa: sa instituie un climat economic in care intreprinderile sa fie obligate sa-si potriveasca ceasornicele dupa orologiul din turnul pietei. Atat cele de stat, cat si cele private. Fara nici o deosebire.

Alternativa? Nu poate fi alta decat perpetuarea unui tip de economie ce nu are ca valori nici eficienta, nici bunastarea. O economie ce a intors continuu spatele concurentei, in ultima instanta pietei.

Daca intreprinderile statului nu vor fi supuse legilor pietei, ale riscului si profitului, degeaba am primit statutul de economie de piata functionala. Pentru ca deciziile lor economice, adeseori catastrofale, vor continua sa tin