Decembrie 1989. Regimurile comuniste din Europa de Est se prăbuşesc unul după altul, după principiul dominoului. Şase foşti demnitari comunişti denunţă într-o scrisoare publică, citită la "Europa liberă", situaţia falimentară în care se află ţara. Scriitori mai mult sau mai puţin celebri protestează individual sau îşi trec numele pe diverse liste comune. Nemulţumirea cetăţenilor mocneşte, dar Nicolae Ceauşescu pare de neclintit. Perestroika şi glasnostul îl lasă rece, la congresul al XIV-lea al PCR se joacă încă o dată piesa tristă şi absurdă a "succeselor epocale", a "unităţii de nezdruncinat a poporului în jurul partidului" şi a "încrederii depline în bravul şi mult iubitul său conducător". Toată lumea e cu urechea la posturile străine de radio, dar nimeni nu dă semne că ar avea idee despre cum ar trebui să se acţioneze în mod concret.

Augustin Buzura este unul dintre scriitorii exponenţiali ai perioadei postbelice şi o speranţă pentru milioane de români. Curajoasele (în măsura în care lipsa de obsecviozitate faţă de autorităţile comuniste şi cronica sa inadaptabilitate la moda literară a timpului pot fi echivalate cu acte de curaj) sale cărţi ajunseseră să fie citite pe sub mînă şi chiar să fie multiplicate prin copierea lor cu pixul. Numele său a devenit deja o referinţă uzuală în emisiunile culturale ale "Europei libere", iar spaţiul public este infestat de zvonurile care dau ca sigură arestarea, molestarea sau chiar iradierea (cu efecte mortale pe termen mediu) scriitorului de către angajaţi ai serviciilor secrete.

La sfîrşitul anului 1989, cu puţine zile înainte de 17 decembrie (ziua represiunii împotriva timişorenilor, adevăratul moment al începutului sfîrşitului pentru regimul Ceauşescu), Augustin Buzura se afla în (pe atunci încă) Republica Federală Germania. A fost martor la dărîmarea Zidului Berlinului, a luat pulsul presei