De aproape treizeci de ani (a debutat editorial în 1977), Ion Vartic, ajuns la 4 octombrie la rotunjirea celui de al al şaselea deceniu, face operă ca şi exclusivă de eseist. Rezistând criticii literare curente, de întâmpinare, s-a dedicat exerciţiului deloc zgomotos al comentariului şi reflecţiei libere în jurul unor teme, idei, destine literare, de care sensibilitatea şi cultura sa de comparatist l-au apropiat în timp. A scris şi scrie mereu, încet, din plăcere şi cu plăcere, fără să lase nici un moment senzaţia vreunei constrângeri, semnul urgenţei vreunei datorii, al supunerii la vreun program cu înrămări exterioare, rigide. În Biblioteca pe care o locuieşte se simte în largul său, căci a trăit şi trăieşte cu cărţile într-o convivialitate firească, amicală, destinsă. Ca, de altfel, şi cu vieţile multor scriitori, resuscitaţi în revelatoarele "dosare" alcătuite, de ani buni, număr de număr, pentru revista "Apostrof".

Formula cu care îşi intitula primul volum tipărit, Spectacol interior, aproximează - ştim acum - o definiţie a criticului ce i-a rezervat importante spaţii de libertate. El este de mai multe ori spectator, în sala de lectură şi în lumea cu care se confruntă cartea, schimbându-şi alternativ locul din staluri cu cel din scenă, intrând sub masca şi sub pielea "personajelor" sale, transferând, poate, spre ele o proprie psihodramă, aşa cum notase undeva despre o mişcare similară dintr-o piesă de G. Ciprian. (Comentându-i una dintre cărţi, I. Negoiţescu credea că a putut identifica la criticul frecventator de filosofie preponderent existenţialistă şi de psihologie a profunzimilor, cel puţin două teme obsedante, în comunicare cu atmosfera neliniştită a secolului: frica şi suferinţa). Are, fără îndoială, ceva din trăsăturile shakespeareanului Puck, despre care o ultimă secvenţă a capitolului Din culise a acestui prim volum ni se spune că "ex