Circulă de mai multă vreme recomandarea ca ideea de "parte dintr-un întreg sau dintr-o mulţime" (sensul partitiv) să se exprime în română în mod specializat, diferenţiat: prin prepoziţia din dacă mulţimea de referinţă este desemnată de un singular cu sens colectiv ("unul din grup") şi prin prepoziţia dintre dacă e vorba de un substantiv la plural ("unul dintre tineri"). Unii tind să considere această recomandare ca o regulă fermă, absolută; în unele edituri şi redacţii se corectează sever textele, eliminîndu-se, ca şi cînd ar fi o greşeală, combinaţia prepoziţiei din cu un plural ("unul din tineri"). De fapt, presupusa regulă reprezintă o încercare destul de recentă de normare a limbii, care nu se bazează nici pe uz, nici pe etimologie, nici pe coerenţa sistemului lingvistic: autorii şi vorbitorii mai vechi şi mai noi folosesc, în asemenea construcţii, ambele prepoziţii. Sintagme fixate în limbă - din două una, într-una din zile - confirmă normalitatea şi stabilitatea acestei folosiri: din are în limba română sens partitiv şi nimic nu limitează combinarea sa cu un plural. E suficient un minim sondaj statistic pentru a aduce numeroase argumente de autoritate şi exemple clasice în acest sens. Într-un volum de proză al lui Creangă (am folosit, pentru comoditatea căutării automate, ediţii electronice) apar 9 construcţii de tipul unul din..., urmate de un plural ("unul din ei vesteşte împăratului") şi 8 construcţii unul dintre... ("zise unul dintre plăieşi"). Într-un volum similar ca dimensiuni din proza lui Eminescu, găsim de 19 ori unul din ("Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur"; "baba trebuia să-i dea unul din cai"; "călugărul Dan e unul din şcolarii Academiei", "unul din acei îngeri căzuţi" etc.) şi niciodată unul dintre. Alternarea pare să depindă de raţiuni stilistice: preferinţa unui autor pentru una sau alta din construcţii, dorinţa de va