Pentru cine nu o cunoaşte pe Ruxandra Ivăncescu câteva lămuriri bio-bibliografice ar fi binevenite: lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii "Transilvania" din Braşov (unde, am aflat, ţine în prezent un curs de folclor), ea are vechime într-ale scrisului. În 1999, a publicat volumul O nouă viziune asupra prozei româneşti contemporane, în 2000, o monografie dedicată lui Ştefan Agopian, iar în 2002, a coordonat un foarte interesant volum-dicţionar - preţios instrument de lucru pentru studenţi /elevi, dar nu numai - , intitulat 111 romane celebre într-o singură carte - dicţionar de autori şi opere. Anul acesta, ea revine pe piaţa editorială cu o carte despre povestirea tradiţională, publicată în colecţia "Deschideri" a Editurii Paralela 45, care confirmă seriozitatea şi eleganţa condeiului autoarei.

Orice s-ar crede, nu simpatizez cu discursul ştiinţific brut, sec, lipsit de nuanţe, care face dovada exactităţii fără să transmită cititorului ceva din compoziţia intelectual-afectivă a celui care scrie. Barthes, nu Greimas. Privită din acest unghi, cartea Ruxandrei Ivăncescu, Paradisul povestirii - memorie şi realitate trăită în povestirea tradiţională, e o adevărată delectare. Introducerea în esenţele povestirii (înţeleasă ca epos, nu ca gen în sine) pe care o face autoarea dintr-o perspectivă antropologic-comparatistă nu se citeşte mai anevoios decât un discurs ficţional, pentru că scriitura mizează, subiacent, pe tertipuri de captatio care seduc cititorul şi-l obligă cumva la un soi de (fals) pact ficţional. Ştii că nu citeşti ficţiune, cu toate acestea suspense-ul lecturii e similar pentru că e construit după aceleaşi reguli. Povestea "despre povestire" (111 romane celebre era un "roman" despre...romane!) semnată de Ruxandra Ivăncescu e o lucrare doctă, cu farmec: de la "ritualul povestirii" - implicaţiile mitului în structura şi specificu