părea că o căldură jilavă umpluse colţul acela uitat de an şi se sta-

tornicise acolo

să-şi mai fi dat jos Acela încă o haină şi s-o fi aruncat părinteşte

peste noi

printre aşa nevoi aplauze s-ar cuveni la un aşa răspuns de soi

eram încă de partea asta unde atîtea se spun doar doar nu s-o

mai auzi ce nu poate fi spus

partea dreaptă i-ar zice destui dar eu mă tem că e numai partea

leului

mă grăbeam spre capătul străzii, nici săgeata nu ştie încotro e

trimisă

(dar strada nici gînd să oprească, sporea, într-un tîrziu asta dă de

gîndit oricui)

trebuia să trec prin locul acela pe care, nu peste multă vreme

nimicul avea să-l boteze

gîndul de a-l ocoli mi-a trecut prin cap

dar strada curgea mai repede ca el, dimineaţa aluneca nesigură

pe lîngă ziduri

cu faţa înfăşurată în gulerul înalt de ceaţă

într-un fel era şi de înţeles, noaptea coboară repede

ca basca lăsată peste ochii celui care, la cîteva ore istovitoare

după o zi de muncă

se aşterne în pragul casei şi nimic vătămător nu mai poate intra

înăuntru

mergeam pe strada aceea care nu oprea, largă şi întortocheată

era

ca şalul mătăsos al unei curtezane, aruncat pe podeaua alcovului

numai un arhitect nebun putea să lase zeci şi zeci de străzi

să se piardă în largul ei, să o-ngroaşe aşa, oraşul ăsta urma să

plesnească

împins înainte, un cheag neştiut de nimeni, îmbătrîneam

emoţionant

în lumina strecurată, ca saliva pe la colţurile gurii, printre

plantaţiile anilor

răsturnate prin parcuri