După ce am re- şi răs-citit textele celor două ediţii originale, din 1936 şi 1965, precum şi textul din ediţia apărută în 1997, toate ale poemului Cimitirul Buna-Vestire, buchisindu-le paralel, cu creionul în mână, şi totodată comparându-le, pentru a-mi da seama şi a da seama cu obiectivitate de valoarea textologică a ultimei ediţii, îngrijite şi prevăzută cu prefaţă şi curriculum vitae de d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura - cu tz! - Arghezi), cred că n-ar mai trebui să lungesc vorba, ci să închei această frază - şi de ce nu şi articolul - cu concluzia impusă de analiza celor peste 400 de fişe extrase: d-na îngrijitoare menţionată ne oferă, în ediţia citată, un jalnic şi ridicul spectacol de cabotinaj filologic, care necinsteşte, prin incompetenţă şi nepăsare, textul uneia din cele mai frumoase cărţi ale lui Tudor Arghezi, nume pe care d-sa îl poartă nu după cum afirmă cu fatuitate în Curriculum vitae (p. IV) prin extinderea "ariei literare", ci prin extinderea ariei patronimice Arghezi. Mă întreb - bineînţeles că zadarnic -, de unde atâta lipsă de spirit autocritic, de unde atâta râvnă în necuviinţă şi necumpătare, de unde atâta lipsă de bun-simţ la descendenta biologică a unui poet ieşit din rândul lumii poeţilor de rând, care îşi migălea scrisoarea, fiind mereu nemulţumit de "mâzgălelile" lui, cum îşi numea cu sinceră, profundă, mistică sfială scrisele? Şi de ce i s-a permis numitei doamne să degradeze, să vicieze, să corupă textul acestui poem prin expresiile neruşinatelor sale nepriceperi? Numai în virtutea copyright-ului? Dacă printre înţelesurile româneşti ale copyright-ului există şi dreptul succesorilor biologici de a batjocori operele părinţilor, fără îndoială că va trebui să supunem înţelesurile respective unor severe analize şi să interzicem, printr-un codicil la Legea dreptului de autor, exercitarea acestui abuz şi ale câtorva altora ce reprez