Încă o dată prin intermedierea profesionistă şi generoasă a hispanistului Coman Lupu, în ipostază de traducător, cititorii români au acces la un text valoros al unui autor reprezentativ pentru literatura spaniolă actuală. Este vorba de Jocuri ale vîrstei tîrzii (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), romanul dens şi îndelung elaborat cu care, în urmă cu cincisprezece ani, Luis Landero (n. 1948) obţinea în Spania, chiar la debut, consacrarea în "republica literelor". În mod unanim, comentariile entuziaste au remarcat surprinzătoarea maturitate artistică de care dădea dovadă scriitorul într-o opera prima de calitate excepţională şi au semnalat prezenţa unor "ecouri cervantine".

Într-adevăr, începînd cu titlul aluziv şi pînă la referirile directe, romanul conţine destule indicii indubitabile, la nivelul temei şi al personajelor, care invită la o lectură în paralel cu aceea a lui Don Quijote. În mod evident, ambele romane se construiesc pe ideea şi tehnica jocului. O asemenea semnificaţie apare chiar pe copertele respective, fie în cuvîntul ca atare (Jocuri ale vîrstei tîrzii), fie sugerată de un altul (cum este la Cervantes epitetul ingeniosul, care precede numele faimosului hidalgo). Protagoniştii se află în situaţii asemănătoare: ajunşi la vîrste tîrzii, încearcă să ajusteze realitatea la visele lor şi intră, precum actorii, într-un joc inventat de ei înşişi pentru a contracara plictiseala, frustrarea şi anonimatul la care se simt condamnaţi în viaţa reală. Recurg la invenţie, ingeniozitate şi fantezie pentru a-şi crea o nouă identitate şi o altă îndeletnicire sub un nume nou şi sonor (Alonso Quijana devine cavalerul rătăcitor Don Quijote de la Mancha, iar Gregorio Olías, poetul de talent şi succes Augusto Faroni), care să reflecte armonios personalitatea intimă, autentică. Felul cum suportă dedublarea personalităţii, cum se raportează la ficţiune şi îşi joac